Fericirea are chipul tău

36

Imediat ce Noah m-a lăsat în fața apartamentului toată liniștea aparentă și zâmbetul mi-au dispărut, lăsând loc unei dureri inumane. Mă simt de parcă cineva ar umbla cu mâna în interiorul meu, sugurmându-mi inima și trăgându-mi plămânii în afară. Mă sufoc, dar parcă mai am totuși o rezervă cât să mai pot continua, în aceeași durere.

Noaptea aceea a fost una dintre cele mai oribile din câte am avut. Am plâns cât am putut, dar când lacrimile refuzau să mai iasă simțeam cu îmi arde capul și nimic nu reușea să mă facă să mă simt mai bine. Golul din stomac mi se adâncea permanent și mă întreb cum naiba mă voi obișnui să trăiesc așa. Să dau la spate fiecare zi în care o să mă simt cum viața mi se scurge prin fiecare por.

Oricât am încercat, nu mi-am putut scoate din cap vocea asistentei care îmi spune să fiu sigură de decizie pentru că a mai fost o fată care a regeretat ce a făcut. Eu n-am ajuns până acolo, dar îmi pot da seama că durerea e aceeași, poate chiar mai mare pentru că până într-un punct a fost decizia mea. Apoi.. altcineva a luat-o pentru mine.

Vina e acolo constant. Nu se diminuează și nici nu se ascunde. Mă consumă și mă scurge de toată energia, îmi șoptește constant că eu am cerut asta și că e vina mea că mi-am pierdut copilul. E vina mea că nu mi l-am dorit. Adică nu mi l-am dorit, nu? Nu eram pregătită, dar acum că nu mai am pentru ce să fiu pregătită parcă e de zece ori mai rău.

Dimineața următoare mă opresc să mă privesc în oglindă înainte să mă spăl și mă uit fix la desenul din dreptul inimii mele. Înseamnă mai mult decât un tatuaj, mai mult decât ar putea ști oricine vreodată. Voi ști mereu că am avut un copil care n-a mai ajuns la mine în brațe și voi ști mereu că jumătate, sau mai mult, din vină e a mea.

Las apa fierbinte să îmi relaxeze mușchii și sper ca, măcar în al doisprezecelea ceas, să îmi curețe murdăria interioară, dar asta nu se întâmplă. Pierd timpul acolo mai mult decât am preconizat, apoi încep să mă plimb absentă prin casă. Caut ceva de îmbrăcat, dar nimic nu mai pare potrivit pentru mine acum. Nu mă mai simt capabilă să port o culoare, oricât de închisă ar fi ea.

Trag pe mine o pereche de pantaloni negri pană și o cămașă în aceeași culoare, pe care o închid până când ajung la gât. Am grijă să îmi acopăr vânătăile și mă machiez atent până nu se mai cunoaște nimic. Nicio urmă a vreunui accident sau a nopții nedormite. Îmi colorez ochii în aceeași nuanță de negru și nu folosesc ruj deloc, apoi îmi ondulez părul și mă încalț cu o pereche de pantofi crem. Formez numărul unui taxi și trebuie să mă gândesc mai repede să îmi cumpăr o mașină nouă.

Îmi bag telefonul în geantă înainte să ies din casă și mai arunc o privire în oglindă ca să mă asigur că scutul format e destul de puternic pentru cei din exterior.

Drumul până în propriul birou mi se pare nesfârșit și am senzația că toată lumea mă privește fix, parcă știind ce mi se întâmplă. O salut scurt pe Britney care pare afundată într-o discuție cu cineva și mă fac nevăzută.

Răsuflu exasperată când văd teancul de dosare de pe birou, dar măcar știu că o să am o distragere pentru câteva ore. Nu mai amân lucrul și mă concentrez cât pot eu de mult asupra hârtiilor din fața mea, ignorând orice sunet se aude din jurul meu.

La început abia dacă pricep o propoziție. Trebuie să citesc un text de vreo 10 ori ca să îl înțeleg, dar imediat ce îmi revin la ritmul de lucru încep să mă afund mai mult în cazuri ale oamenilor pentru care n-am nicio afinitate și încep să îmi neglijez propriul caz. Verific fiecare semnătură sau antet ca să mă asigur că nu scap nimic din ochi și nici nu mai realizez când se face ora prânzului.