Fericirea are chipul tău

20

Simt căldura care îmi mângâie pielea de pe spate atunci când deschid ochii leneșă și zâmbesc atunci când îmi dau seama unde sunt și pentru un moment uit ce zi e și de faptul că ar trebui să ajung și la muncă. Sau să ajungem, mai bine spus.

Mă uit în jur, dar nicio urmă de Cole. Mă ridic și iau pe mine cămașa de pe scaun și mulțumesc în gând că îmi acoperă fundul căci n-am idee unde îmi este lenjeria și nici de energie să o caut nu dispun. Am nevoie de o cafea urgent.

Deschid ușa de la dormitor și sunt surprinsă să aud vocea unei femei venind din bucătăria lui Cole joi dimineața la opt. Mă asigur că nu se vede nimic mai mult decât trebuie prin cămașa pe care o port, apoi mă apropii de ușă și pot să îi disting timbrul timorat al șatenului de parcă aș fi chiar în fața lui în momentul ăsta. Vocea i se schimbă aproape radical atunci când e nervos și totuși nu vrea să izbucnească, asta e ceva deprins de la firmă, dar nu-mi pot da seama ce se întâmplă decât atunci când îngheț în tocul ușii bucătăriei.

Asemănarea celor doi e atât de evidentă și pentru o fracțiune de secundă prima seară în care am venit aici mi se derulează la o viteză amenințătoare în minte. Reușesc să rememorez momentul în care mi-a spus de problemele pe care le-a avut cu dependențele și de relația pe care nu o are cu familia lui, nici măcar cu sora sa. Ei bine, în momentul ăsta pot să spun cu cea mai mare siguranță că femeia șatenă cu ochii aurii și fața copilăroasă care măa analizează la sânge e chiar sora lui. Și brusc, înțeleg tot mai puțin.

- Bună, spun încet și îmi mut privirea asupra lui Cole.

Bărbatul expiră zgomotos, de parcă până acum și-a ținut respirația și n-a avut niciun gând să mai respire până cea care îi stă în față nu ar fi plecat.

Mă privește calm și pot să disting chiar un zâmbet în colțul gurii atunci când vede cu ce sunt îmbrăcată.

- Ea cine e?

Vocea șatenei demontează orice urmă de maturitate și mi-e foarte ușor să înțeleg că e doar o adolescentă sau, mă rog, femeie în devenire, care nu vrea să piardă atenția fratelui cu care nu a fost în cele mai bune relații până acum. Încearcă să pară intimidantă, dar nu reușesc decât să zâmbesc și mă apropii de ea.

- Numele meu e Theresa, îi întind mâna.

- Theresa, ea e Katherine, sora mea, intervine Cole, punând accent pe ultimele două cuvinte.

Fata mă privește puțin, apoi îi aruncă o privire fratelui său și îmi strânge mâna ușor.

- Kate, corectează ea.

- Mă bucur să te cunosc, adaug.

O liniște stânjenitoare se așterne între noi și mă simt de parcă am întrerupt o discuție destul de importantă și aprinsă între cei doi, care acum evită să se privească reciproc, însă mă privesc pe mine. În moduri cu totul diferite, dar cu un punct comun: modul în care sunt îmbrăcată.

Cole abia se abține să nu zâmbească și pot să văd cum i s-au albit încheieturile la cât de tare strânge blatul ăla. Pot să văd deja cum tricoul larg îi acoperă umflatura din fața panalonilor și cred că l-am văzut lingându-și buzele de cinci ori în ultimele două minute.

Totuși, Kate nu are aceeași prietenie pentru mine. Îmi analizează fiecare trăsătură, de parcă ar încerca să îmi citească viața doar după numărul de linii de pe corp. Își dă seama de ce sunt aici și de ce sunt îmbrăcată așa, dar nu spune nimic legat de asta.

- Deci.. e iubita ta?

Kate lasă la o parte formalitățile și eu scuip toată cantitatea de cafea din gura mea înapoi în cană.

- Kate! o atenționează Cole, dar ea nu pare să se simtă ciudat în niciun fel.

Surprinzător nici eu. Acum câțiva ani dacă aș fi fost în situația asta poate că m-ar fi deranjat lipsa titlului care atestă că poți să faci sex cu cineva și să ieșiți și în public arătându-vă marea dragoste, dar azi ăsta e unul din cele mai irelevante lucruri pentru mine. Nu-mi pasă de un cuvând tâmpit care să îmi ofere validarea familiei lui sau a altcuiva și nici dacă el vrea sau nu să menționeze că simte ceva pentru mine.

Ignor întrebarea și schimb subiectul mai repede decât s-ar fi așteptat amândoi.

- Despre ce vorbeați atunci când am venit eu? Ați tăcut așa deodată.

- Îi spuneam lui Cole că părinții noștri vor veni în oraș în weekend și că și-ar dori ca el să vină la noi la masă mâine.

- Iar eu ți-am spus că am de lucru în weekend, spune printre dinți.

Mă uit la Cole, dar el îmi evită privirea. Aleg să nu fac momentul și mai stânjenitor, dar știu că oricât ar spune că nu vrea să meargă, în adâncul sufletului tânjește după relația pe care nu a avut-o niciodată cu ei.

- Cred că o oră ai putea totuși să lași dosarele, spun și el mă săgetează cu privirea. Nu dăm faliment dacă întârzii cu un caz.

Zâmbetul pe care îl avea când mă privea s-a diluat și dacă nu ar fi sora lui la un metru de noi aș putea jura că mi-ar spune vreodouă de dulce. Măcar se abține acum.

- Perfect deci o să le spun că vei veni, bate ea din palme. Și poți să vii și tu, dacă dorești, mi se adresează.

Îi zâmbesc și dau din cap afirmativ, evitând un răspuns care să dea vreo speranță cuiva căci nu știu dacă asta se va întâmpla la cum mă privește Cole acum. Aproape mă dă afară.

Telefonul șatenei o anunță că a primit un mesaj și, după ce se scuză că trebuie să plece deja, mă pregătesc pentru meciul pe care îl anunță pumnii încordați ai bărbatului din fața mea.

Mă lipesc de blatul din spatele meu și îmi torn o altă ceașcă de cafea, în care să nu mai scuip de data asta, menținându-mi calmul atunci când furtuna Cole se întoarce în bucătărie.

- De ce ai făcut asta? strigă. Știi că nu voiam să merg!

- Oare? întreb calm. Cole, nu mi-am permis să te întreb până acum, dar dacă nu îmi spui mie atunci răspunde-ți ție. Te-ai gândit vreodată cum e să rămâi fără părinți? Să știi că nu mai sunt acolo niciodată și că ești ultimul om de pe pământ că nu ai vrut să vorbești cu ei când încă sunt în viață?

Tace. Nu spune nimic și nu se mișcă. Mă privește surprins și afectat de ceea ce aude, dar nu ripostează în niciun fel.

- Crede-mă că te înțeleg și știu că nu vrei să le vorbești pentru că nu au putut să fie acolo cum ai vrut tu, dar familia nu o alegem, așa că nu-mi pasă dacă mă minți pe mine legat de faptul că nu vrei să mergi, dar măcar nu te minți pe tine. Știm amândoi că vrei să mergi acolo.

Ultima propoziție o rostesc în timp ce mă apropii și încerc să trec pe lângă el fără să îl ating, dar mă apucă de încheietură și mă trage în brațele sale, după care mă sărută parcă disperat să își înăbușească furia și frustrările din adolescență.