Fericirea are chipul tău

31

Mă uit pentru a zecea oară la ceas și parcă timpul nu vrea să mai treacă. E patru dimineața și eu n-am închis un ochi de când a plecat Noah de la mine.

După ce am stat minute bune și doar ne-am uitat la priveliștea pe care ne-a oferit-o celebrul semn ''Hollywood'' i-am spus că vreau să îi arăt noua mea casă și după câteva pahare de vin mi-a povestit cum Jessica s-a mutat la Paris cu noul ei iubit. A tot așteptat ca Noah să îi spună ceva, dar până când s-a hotărât el că ar trebui să face ceva ea deja s-a mutat din oraș, iar acum prietenul meu aproape că plânge de fiecare dată cânt îi pronunță numele.

Deși n-am stat foarte mult cu ei, încă de prima dată când am fost la grătar cu tot grupul lor de prieteni mi-am dat seama că i se scurgeau ochii după el, dar era de așteptat că n-o să stea după el toată viața. Și până deșteptul meu prieten s-a decis că și el e mort după ea, deja era prea târziu.

Mi-am tot spus că va trece peste și că o să găsească pe altcineva, dar de multe ori oamenii renunță nu doar la ideea de a mai ''căuta'', ci și la dorința de a mai avea vreo legătură cu dragostea doar din cauza unei suferințe de genul. Știu sigur că nu doar Noah sau eu am prefera să ne taie cineva o mână decât să piardă pe cineva drag. Faptul că mie mi-a luat ani de zile doar să pot accepta ideea că Derek nu se mai întoarce din morți și că trebuie să accept asta mă face să mă gândesc greutatea cu care Noah va accepta că e posibil să o fi pierdut pe Jessica pentru că a fost prea idiot să accepte ce simte mai devreme.

M-am fâțâit din dormitor în bucătărie și în living până când răsăritul și-a făcut simțită prezența și, imediat ce îmi dau seama că azi am de dat niște explicații lui Cole, inima mi se face cât un purice. Cât mai pot ține pentru mine secretul ăsta nu știu, dar mai important e că încă nu m-am decis ce o să fac.

Nu mă mai uit la ceas atunci când încep să mă pregătesc pentru muncă și, imediat ce iau pe mine o rochie albă mulată până la genunchi și o pereche de pantofi crem în picioare, cobor la mașină. Am impresia că merg mai mult robotic și că, deși nu vreu, creierul meu știe deja drumul pe care vrea să meargă și nu e nicidecum cel către firmă.

O jumătate de oră mai târziu mă trezesc în fața ușii lui Cole și după ce bat de două ori, în fața mea apare imaginea care mă face să mă înmoi și mai mult. Cu o pereche de pantaloni scurți de trening care lasă la vedre dunga boxerilor și părul ciufulit în toate direcțiile Cole mă privește surpins și se freacă la ochi de două ori înainte să îmi pronunțe numele.

- Theresa? E șapte dimineața.. ce cauți aici?

Nu îi răspund la întrebare. Trec de el și merg țintită spre living, unde mă întorc brusc spre el și trag aer adânc în piept.

- Trebuie să vorbim..

- Asta nu poate fi ceva bun, spune mai mult pentru sine și se apropie de mine.

Îi fac semn să se oprească atunci când ne mai desparte doar un pas și îl văd că nu înțelege nimic din ce se întâmplă.

- Theresa, ce naiba se întâmplă cu tine?

- Cole.. eu.. eu..

Mă bâlbâi încontinuu și nici măcar eu nu știu dacă pot să scot pe gură ce am în cap.

- Tu ce?! Vorbește odată, Theresa! strigă.

Îmi închid ochii și inspir înainte să dau drumul cuvintelor cu o viteză amețitoare:

- Sunt însărcinată.

Imediat ce pronunț cele două cuvinte camera se scufundă într-o liniște apăsătoare, iar eu încerc să îmi dau seama dacă bărbatul din fața mea o să leșine sau nu.

Nu sunt sigură dacă mai respiră sau dacă mai aude și nici dacă mai are sânge în corp pentru că s-a albit la față cu totul. Are ochii măriți și buzele lipite într-o linie perfectă, dar simțurile i s-au alterat complet. Îi strig numele, mă apropii și îl ating, apoi îi flutur o mână prin fața ochilor și nimic.

- Cole, începi să mă sperii. Spune ceva, îl rog.

- Theresa spune-mi te rog că nu e o glumă.

- Chiar crezi că am chef de glume de genul la ora șapte dimineața?

Mă privește scurt, apoi un zâmbet slab e unica reacție de care am parte.

Știe..

- Când ai aflat?

- Când eram în spital, răspund scurt.

- Din moment ce aflu abia acum înseamnă că nu știi ce să faci, nu?

Dau din cap în semn afirmativ și imediat ce își deschide brațele, mă cuibăresc acolo unde știu că toate vor dispărea. Căldura corpului său și mirosul care mă obsedează mă mai liniștesc puțin, dar nu îndeajuns.

- Cole.. încep să vorbesc, dar nu apuc să mai spun nimic.

Zgomote puternice se aud de la ușă, iar noi tresărim imediat.

- Aștepți pe cineva? întreb nedumerită.

- Nu, spune și ridică din umeri. Vin imediat, strigă atunci când bătăile se întețesc.

Kate practic dă buzna înăuntru atunci când ușa se deschide și nu pot să nu remarc faptul că e încă în pijamale.

- Kate? Ce naiba se întâmplă? Ce cauți aici? De ce ești în pijamale?

Toate întrebările lui Cole vin ca o rafală pentru sora sa, iar pauza pe care o face înainte să răspundă e destulă cât să îmi dau seama că e vorba despre părinții lor. Altfel nu ar arăta atât de îngrozită.

- Tata.. l-au luat.. spune printre gâfâieli.

- Ce? Cine l-a luat pe tata? Despre ce vorbești?

O altă pauză care pare o eternitate ne lovește și mă grăbesc să ajung în fața lui Cole atunci când se repezește să tragă de Kate.

- Las-o să își tragă sufletul, îi șoptesc.

- Spune odată, Kate, mârâie.

- Tata a fost arestat acum o oră, spune repede și pentru a doua oară în cinci minute îl văd pe bărbatul din fața mea albind cu totul.