Fericirea are chipul tău

33

De data asta conduc eu până la apartamentul lui și îmi simt inima cum se strânge când îl văd că își șterge o lacrimă din colțul ochiului.

Imediat ce închid ușa în urma mea îl aud pe Cole trântind de perete veioza de pe noptieră și imediat ce dă de gustul adrenalinei începe să apuce tot ce îi iese în cale și să le distrugă.

Încerc să mă apropii de el, să îl strig, să fac orice ca să îl opresc, dar nici măcar nu mă bagă în seamă. Reușește să facă un dezastru din toată camera și pare că nu îi pasă de ce distruge, atâta timp cât îi hrănește dorința de exteriorizare.

Renunț la a mai încerca să îl opresc sau măcar să îl ajut și mă hotărăsc să îl las în pace până termină să își spargă toate lucrurile, însă imediat ce îi întorc spatele buzele sale îmi strigă numele.

- Unde pleci, Theresa? strigă furios.

Mă întorc spre el și îl privesc pentru un singur moment, apoi îmi dau seama că e în cea mai proastă stare posibilă ca să abordeze subiectul copilului pe care i-l port. Nu-i răspund și mă răsucesc spre ieșire iar.

- Nu pleci nicăieri, spune și din doar doi pași e în spatele meu, cu mâna strângându-mi încheietura. N-am terminat de vorbit.

Îi simt mârâitul în ceafă și respirația fierbinte îmi atinge pielea, înfiorându-mă.

Nu mi-e teamă de el, nici măcar de ce are să-mi spună. Dar mi-e teamă de ce s-ar putea întâmpla dacă îi răspund. Știu că nu mi-ar face rău, mai ales fizic, dar știu și că atunci când un om e provocat ar putea spune destule lucruri ca să îl rănească pe celălalt. Iar acum privirea lui îmi spune că e gata să rănească tot ce prinde în fața ochilor.

- Da-mi dumul, spun pasiv.

- Avem de vorbit, mârâie.

- Nu cred că vrei să vorbim acum.

Rămâne pe gânduri cât eu îi atrag atenția asupra locului în care carnea mea devine roșie și își retrage mâna lent, de parcă aș încerca să fug imediat ce am posibilitatea.

- De ce nu mi-ai spus?

Tonul nervos devine acum ușor rănit, iar eu simt cum inima mi se înconjoară de vină. Cu atât mai mult cu cât Kate mi-a spus că vrea să îl mint pe fratele ei pentru ea.

- Pentru că nu știu ce să fac, răspund și expir zgomotos.

Trec de el și mă așez în mijlocul camerei, peste toate lucrurile făcute praf. Îmi sprijin capul în mâini și îmi las privirea în pământ și mă simt de parcă aparțin dezastrului mai mult decât îmi place să cred. La urma urmei și eu sunt un mare dezastru. Și eu și viața mea.

- Sau pentru că ai crezut că nu mă voi bucura, completează și am senzația că de fapt mă corectează.

Se așează lângă mine, mă forțează să îl privesc în ochi și știe că are dreptate. Și eu știu asta, dar nu am putut să mi-o recunosc mie în totalitate, cu atât mai puțin lui.

- Vino aici, șoptește și mă trage în brațele lui.

Îi inspir mirosul și mă bucur de căldura lui parcă mai mult ca niciodată. Îi pot auzi bătăile inimii crescând și revenind la normal, iar modul în care mă trage tot mai aproape mă face să zâmbesc slab și să mă simt protejată de orice lucru ar putea să îmi facă rău în momentul ăsta.

- Știu că nu sunt cel mai bun exemplu de tată, nu sunt nici măcar un bun exemplu de iubit cred.

Râde slab, iar eu deschid ochii și privesc fix la un punct inexistent din fața mea. Nici măcar nu știu ce sunt pentru omul din fața mea, nu ne-am numit un cuplu niciodată, iar eu sunt însărcinată cu copilul lui.

- Dar iubito..

- Nu pot să îl păstrez, îl întrerup și mă ridic brusc.

Îl văd nedumerit, chiar puțin supărat, dar nu mă contrazice. Iar ăsta e motivul pentru care știu că nu e pregătit pentru un copil. Și nici eu nu sunt.

- Ești sigură de asta?

- Cole.. uită-te în jurul tău, spun și îi fac semn spre camera în care ne aflăm. Cum crezi că ai putea să crești un copil dacă tu nu ești în stare să te controlezi la o veste care nici măcar nu te implică direct? Cum crezi că aș putea eu să fiu mamă când nu sunt în stare să spun adevărul pentru că mi-e frică de reacțiile celor din jur? Niciunul din noi nu e capabil să aibă grijă de un copil, iar eu nu vreau să chinui pe cineva doar de dragul de a avea o familie.

Pot să văd că ce i-am spus a sunat mai dur decât am vrut să fie în realitate, dar e adevărul. Ieșirea lui și faptul că eu am fost și sunt încă în stare să mă uit la el și să îl mint legat de orice, mă face să înțeleg că un părinte de genul e fix ceva ce ar duce la o familie destrămată.

- Theresa..

- Dacă o să-mi spui că de dragul meu vrei să încerci, nici măcar nu te mai obosi. Nu așa trebuie să funcționeze treaba asta.

- Nu știu ce ar trebui să spun.

Nu mă privește în ochi, nici măcar nu mai stă aproape de mine. Simt răceala din tonul vocii mele și din atitudiune, dar e ceva involuntar. Nici măcar eu nu înțeleg de unde vin toate astea, dar știu că am dreptate.

Trag de timp înainte să plec, în speranța că o să-mi fac destul curaj ca să îi spun despre Kate, dar nu se întâmplă asta. Pur și simplu îi întorc spatele și mă pierd pe străzile orașului, fără să mai știu de nimeni și de nimic.