Fericirea are chipul tău

29

E rândul meu să îi aduc lui un pahar cu apă. Îl las să se calmeze și să nu o ia razna pentru că s-a scăpat cu asta în fața mea. Dar nu pot să nu fiu șocată la gândul că e mai mic decât mine și totuși ar fi trebuit să fie tată. Și din ce îmi dau seama, nu a aflat decât mult prea târziu.

- Christian, n-am să te întreb decât un singur lucru și vreau să fii sincer cu mine, spun calm. Iar dacă vei vrea să îmi povestești bine, dar dacă nu e la fel de bine.

Mă străduiesc să îmi ascund curiozitatea în spatele cuvintelor pentru că știu că nici eu nu vreau să vorbesc despre asta, iar asta înseamnă că nu am niciun drept să îi cer lui să îmi povestească ceva. Orice.

Își ridică ochii, privindu-mă fix, fără să scoată un singur sunet. Trag aer în piept și îmi aleg cu grijă cuvintele, însă nu apuc să spun nimic, căci răspunsul vine singur.

- Nu, mama și tata nu știu nimic și aș vrea să rămână așa.

Închid ochii preț de câteva secunde, apoi înclin capul și mă ridic, îndreptâdu-mă spre fereastră. Creierul meu e amețit și nici nu știe la ce să se gândească acum, așa că alege să nu se gândească la nimic. Pur și simplu privesc în gol și nu mă gândesc la nimic, pentru prima dată de când am aflat că sunt însărcinată.

- Atunci când ai avut accidentul cu avionul, când nu ai mai putut merge - spune și îmi imită poziția – eu eram plecat într-o călătorie de afaceri de câteva luni deja. Trebuia să mai stau câteva zile, dar imediat cu am auzit am venit acasă fără să îi spun fetei cu care eram împreună, Rachel. Nu am vorbit cu ea două zile, iar atunci când am încercat să o sun nu mi-a mai răspuns. La câteva zile după ce te-ai trezit am plecat înapoi la Paris ca să pot termina contractele de închiriere pentru tot ce dezvoltasem acolo, dar când am încercat să rezolv și problema cu Rachel am aflat că ea nu mai voia să aibă nicio legătură cu mine.

Vocea începe să îi tremure și are ochii umezi, dar nu se mișcă, nici nu clipește. Se uită fix la orașul care e luminat de apus, dar imaginea din fața lui sunt convinsă că e imaginea ei.

- Am fost împreună cu Rachel încă din ultimul an de liceu, iar când voia să îmi spună că e însărcinată eu am dispărut. A crezut că nu vreau să îmi asum responsabilitatea și a făcut avort imediat ce a aflat că am plecat din Paris fără ca măcar să îi explic de ce. Dar după nici nu a mai contat pentru că nici în ziua de azi nu vrea să mai audă de mine.

Mă uit la el și aproape că îmi vine să îi spun că e imposibil, că nu poate fi adevărat și că sper că minte, dar e clar ca lumina zilei că nu ar minți cu așa ceva. Ochii nu pot decât să trădeze cât de mult îl doare că a pierdut un copil și, mai ales, că a pierdut-o pe ea, iar eu sunt motivul pentru care totul s-a întâmplat. Dacă eu nu avea, accidentul el nu ar fi trebuit să plece și să o lase acolo. E vina mea că și-a pierdut copilul și femeia iubită.

- Christian... îmi pare atât de rău.. spun în șoaptă. E vina mea, eu..

- Poftim? întreabă și mă privește cu ochii plini de lacrimi. Ce naiba spui? Nu e vina ta, Theresa! Nu vorbi prostii!

- Ba da. Dacă eu nu aveam accidentul, tu..

- Theresa, taci! Nu e vina ta pentru că nu tu m-ai obligat să plec fără să spun ceva și nu e vina ta pentru că nu tu ai vrut să ai accidentul ăla. Așa că te rog să încetezi cu prostia asta.

Liniștea își face loc între noi și îl simt că nu mă privește din cauza slabiciunii. Nu vrea să fie văzut așa și tocmai de asta nimeni nu știe ce i s-a întâmplat. Fac un pas spre el și îmi înfășor brațele în jurul său și, deși inițial mă respinge, sfârșește prin a mă strânge cât mai aproape de el și lăsând lacrimile să îi păteze obrajii.

- Theresa.. nu-i face asta, spune în șoaptă. Dacă vrei să o faci măcar spune-i pentru că, vrei sau nu, și el e implicat destul de mult pentru că fără el nu se întâmpla. Sunteți împreună în asta și Cole nu pare genul de bărbat care nu își asumă consecințele acțiunilor sale.

Nu îi răspund, dar nu pentru că mi-e greu să o fac sau pentru că nu aș fi capabilă. Nu răspund pentru că știu că are dreptate și mi-e rușine să recunosc asta; să admit că mi-e frică de reacția lui Cole și că poate nu va vrea să își asume un posibil viitor copil.

Câteva ore mai târziu, după ce ne-am contrazis din cauză că nu am acceptat să îmi ofere apartamentul cadou, am semnat contractul și i-am scris cecul care atestă că noua mea casă e rezultatul muncii mele. Imediat ce am terminat de semnat toate actele, Christian m-a dus acasă la Harry, ca să îmi pot lua lucrurile.

Inițial am vrut să mai aștept până să îi spun, cel puțin până aș fi reușit să îl mobilez, dar acum că e deja cumpărat gata mobilat vreau să stau acolo și să mă trezesc mâine dimineață simțindu-mă un adult din toate punctele de vedere.

- În sfârșit, spune Harry atunci când salut. Băiatul ăsta stă pe capul meu de mai bine de două ore, spune ironic și face semn spre Cole.

- Și eu care credeam că începusem să ne înțelegem, vorbește Cole și se apropie de mine.

Mă sărută pe frunte și mă îmbrățișează strâns, iar eu îi urmez gestul ușor emoționată.

- E totul în regulă? mă întreabă.

- Da, sigur, spun agitată. Voiam doar să vorbesc ceva cu tine.

Harry mă privește nedumerit și îmi face semn să vorbesc în timp ce el duce la gură sticle de bere.

- Mă mut, spun ca și cum aș dezlipi un plasture de pe rană cât mai repede în încercarea de a face procesul mai puțin dureros.

Harry scuipă berea din gură imediat și nu pare deranjat de mizeria făcută, pe care pare deranjat de ceea ce am spus.

- Ce faci? întreabă cu vocea groasă.

- Nu mă privi așa, Harry. Nu sunt un copil care are nevoie de permisiune și știai că la un moment dat va trebui să am o casă a mea. Deci te rog nu fă o scenă, implor.

Mă apropii de el încet, de frică să nu fac ceva care să îl enerveze mai mult decât am făcut-o deja cu ceea ce i-am spus. Se uită la mine, apoi la Cole și deja anticipez ce vrea să facă.

- Nici să nu te gândești, spun hotărâtă. Și el află tot acum și nu, nu o să mă mut cu el, îl asigur.

Îl cunosc, se simte răspunzător pentru mine și pentru siguranța mea, de asta e atât de implicat în viața mea, dar nu pot să stau aici și să las oamenii să îmi tot intervină în viață de câte ori au chef.

- Theresa știi că poți sta aici, protestează. Ai tot ce vrei și ...

- Harry..

- Nu e nevoie nici să plătești..

- Harry, repet mai tare de data asta.

- Și ești în sigurață lângă mine..

- Harry! strig și se oprește din vorbit. Care parte din vreaun un loc al meu nu am explicat-o destul de clar? Vreau să fiu singură și dacă vrei să continui să fim la fel de apropiați o să fii de acord, pentru că o să plec fie că vrei sau nu, argumentez cu vocea ridicată. Dar dacă mă înțelegi ne va fi mult mai ușor amândurora.

Nu mai spune nimic de data asta. Mă privește învins și, în cele din urmă, își deschide brațele și îmi face semn să mă apropii.