𝙁𝙤𝙧𝙗𝙞𝙙𝙙𝙚𝙣 𝙇𝙤𝙫𝙚 𝙄. 𝙏𝙝𝙚 𝙏𝙧𝙪𝙩𝙝

𝐂𝐀𝐏𝐈𝐓𝐎𝐋𝐔𝐋 15

Imi apas urechea de pieptul ei, ascultandu-i bataile superficiale ale inimii. Apuc marginea puloverului meu, apasandu-i rana care sângerează constant. Strang din dinti incercand sa ma stapanesc, continuand sa ii fac respiratie gura la gura. Sirenele salvarii rasuna din departare, auzindu-le apropiindu-se tot mai mult de noi. Ma uit cu disperare la cei doi paramedici care vin in fuga spre noi, punand-o pe Katherine pe o targa. Ii atașează o perfuzie impreuna cu o masca de oxigen, urcand-o in masina. Dau sa urc si eu, insa o femeie apropiata de varsta mea ma opreste in loc.

–Imi pare rau, dar nu puteti intra!

–Dar...

–Imi pare foarte rau!

Imi inchide usa in fata, masina pornind imediat de pe loc. Mai multi oameni s-au strans in jurul ororii, privindu-ma oripilați. Imi infing degetele in par, tragand cu putere de el. Un urlet puternic incarcat cu durere si disperare ma elibereaza, simtind cum raman fara vlaga in urma acestuia. Urc pe motor rapid, incercand sa prind salvarea din urma. Sirenele se aud vag, dar nu conteaza. Strazile semigoale imi ofera libertatea de a merge cu viteza dorita.

Prind salvarea din urma, imaginea cu ea plina de sange ambitionandu-ma sa cresc viteza. Imi mijesc ochii incercand sa vad ceva  prin gemuletul mic al usii care tocmai mi-a fost trantita in nas, vazand cum paramedicii ii fac resuscitari repetate.
Inima mi se opreste in loc, incercand sa ma apropii tot mai mult. Imi revin catusi de puțin atunci cand vireaza puternic la stanga, intrand pe portile spitalului. Imi fac loc printre masini, lasand motorul in voia sortii in parcare.

Nu stiu ce fac. Nu stiu unde merg. Nu stiu unde sa ma deplasez. Am doar imaginea ei pe retina, atat.

Inima imi bate atat de tare incat ma doare vazand cum o poarta pe targa pe holurile spitalului. Incerc sa tin pasul cu ei atat cat sa nu incurc.

Trei doctori se apropie grabiti, facand un scurt schimb de priviri cu paramedicii.

–O bucata de metal i-a perforat stomacul si e pe cale sa faca hemoragie, spune un paramedic.

Doua usi glisante se deschid in fata mea, pe ea dispărând Kath cu toti ceilalti medici. O femeie mai in varsta decat mine ma opreste in loc, privindu-ma cu regret.

–Imi pare rau...

–Nu am voie, da, stiu! strig indepartand-o.

Ma pun pe unul din scaunele de asteptare, lasandu-mi capul in palme. Imi fatai picioarele agitat, simtind izul metalic al sangelui cu care imi sunt acoperite hainele si mainile.

–Cred ca ar trebui sa...

–Ati simtit vreodata ca muriti fara sa o faceti de fapt? Ca odata cu persoana iubita, muriti si dumneavoasta putin cate putin? o intrerup pe un ton riguros.

Imi inalt privirea spre ea, vazand cum am lasat-o masca. Isi strange dosarul mai tare in mana, vazandu-i mimica fetei cum se preschimba in una dura, asemănătoare cu a mea. Se apropie usor, lasandu-se pe vine in fata mea.

–Nu, dar sper din toata inima sa nu fiu vreodata in acea ipostaza. Ceea ce trebuie sa faceti acum, e sa va tineti tare si sa va rugati. Cel de sus ii va decide soarta, nu noi. Noi facem tot ce putem ca sa o salvam, si ne rugam odata cu dumneavoastra.

Imi sterg lacrimile in dusmanie cu maneca puloverului, intalnindu-i privirea increzatoare a doamnei.  Imi sprijin coatele de genunchi, lasandu-mi capul sa cada. Nu stiu cand a fost ultima data cand m-am simtit atat de distrus, de pustiit. Cert este ca doare. Doare al naibii de tare. Doare sa știu ca ea e la cinci metri de mine si ca nu pot face nimic pentru a o salva.

" [...] Ceea ce trebuie sa faceti acum, e sa va tineti tare si sa va rugati. Cel de sus ii va decide soarta, nu noi."

Imi impreunez palmele, facand ceea ce nu credeam ca voi face vreodata pentru cineva. Ma rog. Cand au murit ai mei nu am avut cand sa fac asta. Nici cand am simtit ca ma pierd pe mine insumi, fiind mult prea beat ca sa gandesc.