𝙁𝙤𝙧𝙗𝙞𝙙𝙙𝙚𝙣 𝙇𝙤𝙫𝙚 𝙄. 𝙏𝙝𝙚 𝙏𝙧𝙪𝙩𝙝

𝐂𝐀𝐏𝐈𝐓𝐎𝐋𝐔𝐋 36

Opresc masina in fata blocului, asteptand-o pe Kath sa se dea jos din poala mea ca sa pot cobori si eu. Cu cat ma apropii mai mult de apartament, simt cum inima mi se frange putin cate putin. Simt un mare gol in stomac cand descui usa apartamentului si mirosul imbietor de prajituri imi invadeaza narile. In curand va fi Craciunul, iar eu sunt pe cale sa il stric in cel mai rau mod.

Ma descalt de papuci, dandu-mi geaca jos punand-o in cuier. Kath pare sa fie fericita si pare sa se bucure ca in sfarsit a scapat de diavolul care ii manca zilele. Dupa atata timp e fericita, iar eu sunt pe cale sa-i iau fericirea. Dar o fac pentru binele ei. 

Ma saruta lung pe buze inainte sa o ia spre bucatarie sa bea un pahar cu apa, luand-o spre camera noastra. Inchid usa in urma mea apucand primul bagaj care imi vine la mana. Imi iau toate hainele si le arunc in el simtind cum ochii ma inteapa din cauza lacrimilor. Pieptul ma apasa si senzatia de sufocare incepe sa isi faca treptat aparitia. Profit de faptul ca Daisy si Dylan inca n-au ajuns, fiind ocupati cu pregatirile pentru Craciun. 

Iau cadoul pe care i l-am pregatit il pun pe noptiera impreuna cu scrisoarea pe care am scris-o cu cateva zile in urma. Am tinut-o in buzunar pana acum. Pun in bagaj o poza cu noi doi apoi alt munte de haine pana cand aud usa deschizandu-se.

-Tyler, ce faci? intreaba privindu-ma nedumerita.

~ ᏦᎪͲᎻᎬᎡᏆΝᎬ ~

Inima imi bate cu putere cand vad bagajul plin de haine si pe el cum pune tot mai multe ascunzandu-si chipul frumos de mine.

-Tyler! strig cu vocea sparta incercand sa ma apropii de el, insa ma respinge.

Nu-mi raspunde. Continua sa isi puna hainele in bagaj incruntandu-se cand si cand. Ma pun in fata lui precum un zid si ii iau chipul in palme. Nici nu mi-am dat seama cand am inceput sa plang dar cert este ca corpul mi se zguduie, iar mainile si picioarele imi tremura de parca ar fi de gelatina.

-Nu fa asta... soptesc printre suspine facandu-l sa izbucneasca mai tare in plans.

-Noi doi nu functionam, Katherine. Am dusmani, multi dusmani. Poate ca tu nu-i stii, dar eu da si stiu de cate ar fi in stare ca sa reuseasca sa ma distruga. Tu esti singura mea slabiciune. Iti vor face rau, iar eu nu pot permite asta. Nu vreau sa fii ranita, mai ales din cauza mea.

Cuvintele sale ma fac sa izbucnesc mai tare in lacrimi, simtindu-mi interiorul cum mi se strange.

-Dar asta faci acum, ma ranesti... spun cu vocea stinsa cuprinzandu-l puternic in brate.

Ma strange puternic in bratele sale lipindu-si buzele apasat de ale mele. Amandoi ne dam viata in sarutul asta si incercam sa luam cat mai mult din amandoi pentru a ne putea potoli dorul macar pentru cateva momente atunci cand sufletele ne vor fi din nou separate.

Mainile amandurora exploreaza pe corpul celuilalt lacrimile neincetand nici macar o secunda sa curga. Isi lipeste fruntea de a mea suspinand, iar ochii lui superbi care ma vor bantui toata viata, ii sunt rosii.

-Nu ma parasi... soptesc privindu-l printre sivoaiele de lacrimi. Te implor! Ñu renunta la noi, nu acum cand suntem atat de aproape de a avea ce ne dorim!

Ma agat de hainele lui, strangandu-le in pumni. Hohotele ma sleiesc de puteri, simtind cum nu mai pot respira.

-Nu vom avea niciodata un final fericit, iubito! Mereu va exista un motiv care ne va face sa ne despartim. Nu vom putea intemeia o familie si nici nu vom putea vreodata sa traim in liniste. Asa e cel mai bine pentru amandoi, pentru tine. Si, sa nu uiti niciodata. Mereu ma voi intoarce la tine. Tu esti singura care imi poate face inima sa-mi bata. Tu esti lumea mea.

Inghit in sec simtind nodul din gat cum nu vrea sa dispara si inima care se face zob dupa fiecare secunda in care ne privim indurerati. Nu pot nega, are dreptate. Nu vom putea avea un viitor impreuna, cel putin pentru o perioada. Dar asta nu inseamna ca trebuie sa renuntam.

Imi lipesc usor buzele de ale sale, gustul lor sarat din cauza lacrimilor oferindu-mi si mai multa durere si agonie. Se desparte usor de mine, vazand cum isi ia bagajul in mana ezitand sa inainteze. Il prind de mana si atunci cand a sa e destul de departe de a mea, corpul si inima mea cedeaza. Ma prabusesc pe podea incepand sa plang atat de tare incat il fac sa ma priveasca socat. Urlu cat ma tin plamanii, incercand sa elimin durerea care imi creste in suflet insa ea devine tot mai puternica cu fiecare pas pe care el il face. 

-Te rog! Te implor! Nu ma parasi! Ma doare... rostesc ultimele cuvinte printr-o soapta punandu-mi ambele maini in dreptul inimii.

Isi strange pleoapele cu putere, o cuta adanca aparandu-i.

-Adio, mi amore!

Spunand asta, iese pe usa lasandu-ma cu sufletul stors pana la ultima picatura.

-Nuuu!? strig cat ma tin plamanii cand aud usa de la intrare cum se inchide.

Incerc sa ma ridic insa picioarele ma lasa. Bat cu pumnii in podea, urland si plangand cu atata putere incat corzile vocale incep sa ma doara ramanand fara glas.

Totul se naruie in jurul meu, totul devine intunecat si tot ce simt e o mare durere in suflet. Durerea e atat de puternica incat sunt nevoita sa ma intind pe jos si sa ma tin cu ambele maini de piept. Nu pot sa ma misc. Nu pot sa respir. In jur e liniste. Prea liniste. Intuneric. Prea Intuneric. Singuratate. Prea multa singuratate. Durere. Extrem de multa durere. Durerea e cea care invinge. Durerea e cea care imi ia mintile. Durerea e cea care ma distruge treptat pana cand devin praf si pulbere.

Imi astup urechile cand un tipat puternic imi sparge timpanele ca mai apoi sa realizez ca alea sunt tipetele mele. A plecat. M-a parasit si de data asta nu mai este cale de intoarcere. A plecat de bunavoie.

A plecat difinitiv.

Sfarsit!