𝙁𝙤𝙧𝙗𝙞𝙙𝙙𝙚𝙣 𝙇𝙤𝙫𝙚 𝙄. 𝙏𝙝𝙚 𝙏𝙧𝙪𝙩𝙝

𝐂𝐀𝐏𝐈𝐓𝐎𝐋𝐔𝐋 22

Alerg cat mai tin picioarele pe ploaia torentiala, Tyler tinandu-mi paravan cu geaca sa. Nu stiu daca alergam ca sa ne incalzim sau ca sa ajungem mai repede acasa. Mergem de mai bine de doua ore, vantul rece inghetand absolut totul in mine. Imi incetinesc pasii, simtind cum raman fara suflare.

–Nu mai pot, spun gafaind.

Imi rezem palmele de genunchi, tremurandu-mi de parca ar fi de gelatina.

–E in regula, facem o pauza apoi continuam.

–Nu, nu e in regula, Tyler! Mergem de ore bune fara niciun progres. E posibil sa ne fi invartit in cerc, suntem inconjurati de aceeasi pustietate.

Ma cuprinde in brate, amandoi tremurand din toate incheieturile. Isi rezeama barbia de crestetul meu, expirand intretaiat.

–Acum un sfert de ora am vazut o cabanuta pe cealalta parte de drum, mai spre mijlocul padurii.

Ma opresc in loc, intorcandu-ma cu totul spre el. Il privesc lung, incercand sa imi dau seama daca glumeste sau nu. Cred ca glumeste.
Izbucneste in ras vazandu-mi expresia, lasand capul in jos stanjenit. Nu glumeste.

–Acum spui? Hai mai repede! strig rasucindu-ma pe calcaie.

Se abtine sa nu rada, din doi pasi prizandu-ma din urma. Ploaia s-a mai potolit, picurii cazand rareori din cer. Bratul lui Tyler imi inconjoara talia, grabind amandoi pasul spre o carare ceva mai abrupta și ingusta. Piciorul imi aluneca brusc, aproape pierzandu-mi echilibrul.

–Usor, iubito!

Ma pune inapoi pe picioare, zambind amuzat. Asta iubesc la el. Reuseste sa ma imbuneze si in cele mai grele momente. Chiar daca stomacul meu urla de foame si tremur de parca as fi stat intr-un frigider timp de o ora, privirea sa imi transmite suficienta caldura cat sa ma mentita tare. Patima din ochii si glasul sau ma ajuta sa continui chiar daca simt ca sunt la capatul puterilor. Imi rezem capul de umarul sau, lipindu-ma mai mult de el pentru a ma incalzi. Imi saruta lung fruntea, infasurandu-si un brat in jurul meu. Il observ ingandurat, napadit de ganduri. Am obsevat asta inca de cand i-am spus totul despre noi insa nu am avut curajul sa il intreb ce il macina. Mi-e frica de ceea ce nu vreau sa aud. Cu toate ca nu da semne ca s-ar simti cumva afectat de actiunile mele incontrolabile si anume nenumaratele crime pe care le-am comis de-a lungul anilor, tot imi e teama de ceea ce ii poate schimba orientarea.
Imi iau inima in dinti, privindu-i maxilarul bine conturat cum se incordeaza din minut in minut.

–Ce te framanta?

Isi coboara ochii spre mine, vazand ca nu vrea sa ascunda ceea ce simte. Are o tristete aparte in privire, zambetul sau amar frangandu-mi inima. Isi musca buza nervos, privind lung in fata.

–Ma urasc pentru faptul ca nu sunt capabil sa imi amintesc. Vreau sa imi amintesc tot, incerc de ore bune sa sap adanc in amintiri insa cu cat sap mai tare cu atat imi pierd rabdarea mai repede. Totul e vag, dar este. Ma simt... gol. Simt acea parte lipsa.

Ma opresc brusc, asezandu-mi delicat palmele peste obrajii sai. Il fortez sa ma priveasca in ochi, fiind nevoita sa ma ridic pe varfuri pentru a putea fi macar pana la barbia sa.

–Nu te uri pentru asta, nu e vina ta. Si amintirile nu ti le poti readuce singur, ci cu ajutorul meu. Ce zici de un joc?

Furia din ochi i se mai domoleste, privindu-ma cu interes. Isi aseaza palmele pe soldurile mele, tragandu-ma intr-un sarut apasat.

–Sa te aud, doamna Weston!

Ranjesc fara sa ma pot abtine, simtindu-i si lui zambetul larg.

–Iti place prea mult ideea ca suntem casatoriti sau te-a marcat prea tare? intreb chicotind.