Vrăjiți

2. Palpitant

Christina „Stone" nu credea că avea să trăiască vreodată clipa în care devenea jucăria unui lord. Se încruntă și își deschise ochii, simțind durerea care îi săgetă capul. Avea impresia că era lovită din nou și din nou până ce își pierdea conștiința. Nu. Până să își piardă conștiința, avea să verse supa pregătită de Roger. Avusese găluște, nu-i așa? Poate niște smântână, niște ou... Cum putea o combinație atât de bizară dintr-o supă să aibă un gust atât de bun? Și de unde învățase Roger să gătească? La naiba cu tot! Fusese un simplu servitor înainte să devină păzitorul ei și al lui Christian. Fusese singurul servitor dintr-o căsuță de lemn din Gloucester. Și ce căsuță... Până ce nu mai rămăsese nicio urmă de aceasta în urma ploii. Dumnezeu îi făcuse pribegi și, ca orice nomad al Angliei, ajunseseră în sfârșit la Londra.

Cel puțin Christina credea – și spera! – că mai era în Londra.

Făcu efortul de a-și roti ușor capul pentru a observa ceva – orice – din jurul ei. Era clar că se afla într-un fel de temniță. Pereții erau de piatră, undeva picura într-o mică baltă creată pe podea. Dar nu era o podea. Era pământ tare și rece. Încercă să își dezmorțească mâinile prinse cu o frângie. Fusese prea bine legată, cu mâinile ridicate deasupra capului și prinse într-un cui foarte mare. Umerii o dureau și simțea furnicături în degete. De cât timp se afla aici și de ce era aici?

Închise ochii și încercă să își liniștească mintea răvășită. Încerca să facă ordine. Ce se întâmplase după cină? Se certase cu Christian, da, dar nu își putea aminti de ce. De regulă ea și fratele ei mai mare aveau păreri contradictorii. Totuși, în seara aceea o enervase atât de tare încât se gândise să îl plesnească. Nu apucase să o facă, iar asta pentru că se auzise bătaia puternică, dar sigură, în ușă. Fusese o bătaie furioasă. Își aminti groaza de pe chipul lui Christian și nedumerirea de pe chipul lui Roger și al Tatei Stone. Apoi, pe fața tuturor se citise teama când individul uriaș spărsese ușa și se oprise în direcția ei.

— Brutus!

Ăsta fusese numele pe care îl șoptise fratele ei înaintea de a primi un pumn în față. Cearta era peste puterea ei de a-și aminti cu adevărat ce se petrecuse, dar existase. Și în tot acest timp ea își amintea că trăise o teamă cruntă. Asta până ce individul masiv pe nume Brutus o lovise, iar ea se izbise cu capul de ceva tare. Lumea ei se sfârșise acolo. Știa asta. Închisese ochii, o acaparase întunericul și imaginile îngrozitoare din somn, imagini care îi bântuiau mereu visele, până acum. Acum era trează și capabilă să își dea seama că era ostatică într-un loc străin.

Un fior îi străbătu inima. Fuseseră oare oamenii legii cei care intraseră peste ei? Îi descoperise? Și de când avea Coroana brute ca acestea în artileria sa? Își strânse buzele și oftă. După o viață de furtișaguri și falsificări alături de Christian, Roger și Tata Stone, Christina știa că avea să vină și ziua în care vor fi descoperiți, întemnițați și spânzurați. Totuși, nu i se arătase niciodată asta, niciodată atât de departe în viitor și crezuse în adâncul ei cu adevărat că nu se va întâmpla. Seara-trecută dovedise că se înșelase. Probabil că se afla chiar într-o celulă din Newgate acum și nu își dădea seama de asta. Fusese separată de bărbați pentru că așa auzise că se făcea aici și își aștepta moartea.

Gemu cu lacrimile cuprinzându-i disperarea. Era atât de tânără! Nu putea muri acum! Nu împlinise nici măcar optsprezece ani! Nu cunoscuse niciodată mângâierea unui iubit, nu avusese niciodată copii și, cu siguranță, nici nu avea șansa să o mai facă. Oh, și cât își dorea un copil! Abia acum devenea conștientă de acest aspect. Deși probabil s-ar fi născut la fel de blestemat ca ea, copilul acela ar fi fost al ei și ar fi trecut împreună prin blestem. Gemu din nou, pentru că tâmplele îi pulsau, impulsionându-i stomacul să arunce totul afară. Nu o făcu, alarmată de glasul care răsuna din apropierea ei.