Vrăjiți

8. Familie

În bătălii – sau mai degrabă în spitale – văzuse o mulțime de bărbați mutilați sau bolnavi care se încăpățânau să fugă de moarte. Printre acești bărbați, existau suficiente femeie care erau și mai încăpățânate să supraviețuiască. Și înțelesese fiorul vieții și motivul pentru care nimeni nu voia să se piardă în uitare. El unul se gândise la moarte în fiecare bătălie purtată. El însuși știa că ar fi preferat să lupte cu Moartea dacă într-o seară ar fi decis să-l viziteze în loc să se predea neființei.

Totuși, era ceva la Christina Stone care i se părea de neînțeles. După ce îl sărutase – ea chiar îl sărutase! – aidoma unei curtezane focoase, refuzându-i însă informația cerută, după ce plecase tăcută să o viziteze pe Blue, după ce o hrănise, o îmbrăcase și o nu o lăsase în frigul unui octombrie crud, Christina alegea să fugă. Christina alegea să moară.

Nu de mâna lui, nu. Nu ar fi lovit niciodată o femeie și cu atât mai puțin să omoare una. În Londra însă erau atât de multe pericole încât nu știai dacă te întorceai viu acasă. De altfel, în cartierul lepădăturilor existau suficiente pericole și la o oră ca aceasta – opt și puțin dimineața. Christina însă alegea să plece neînsoțită, fără pelerină, cu sânii ăia ispititori la vedere, părul fluturând în vânt și privirea de pisică sălbatică și să se oprească la răscrucea din Dials. Și nu o împiedicase. Pur și simplu încălecase și o urmase în șoaptă. Astfel putea să o protejeze și să descopere ascunzătoarea familiei ei, pentru că da, acolo se dusese Christina Stone. Numele fratelui ei o făcuse să își amintească: avea rude aici, în Londra, rude pe care el, Colt, le vâna.

Urcase încet pe urmele ei, îngrijorat de mizeria în care stătuse fata. Mucegaiul înflorise pe pereți, pe undeva continua să picure apa din urmă cu o seară și mirosea a igrasie. Se cutremură. Nimeni nu ar fi trebuit să îndure astfel de condiții, cu atât mai puțin o femeie precum Christina Stone. De la viață, Christina ar fi meritat mătăsuri, catifea, dantelă și bijuterii.

Ajuns în pragul locuinței cu ușa deschisă, se apropiase suficient cât să vadă măcelul. Cineva se distrase de minune ucigând. Văzu piciorul unui bărbat și recunoscu întrucâtva trăsăturile lui Roger Stone. Își închise ochii dezgustat. Și în acea fracțiune inima i se frânse când o auzi hohotind. Christina Stone, femeia care nu vărsase nicio lacrimă și care nu leșinase când alte femei ar fi făcut-o, plângea cu trupul tremurându-i. Iar el înghiți în sec. Trebuia să se apropie de ea și să o liniștească. Făcu un pas înainte când un individ se desprinse din umbre și o înhăță.

— Deci aici erai...

Nu așteptă să audă mai mult. Mâna individului dădea să o lovească. Nu avea să permită așa ceva. Prinse pumnul bărbatului, îl întoarse cu fața la el și îl ridică lesne de la podea, împingându-l în perete.

— Nu o vei atinge. Își ridică pumnul și lovi maxilarul individului. Nu o vei lovi. Îi mai trânti un pumn, negândindu-se nicio clipă cine era. Și nu te vei mai atinge de nicio femeie niciodată! Iar genunchiul lui țâșni, lovindu-i vintrele. Se întoarse spre femeia care privea mută scena. În spatele lor, un polițist intrase probabil alarmat de zgomot. Sunt lord Colt Cardinham, i se adresă el bărbatului. Asigură-te că acest individ e închis. Ține-l în viață până ajung eu!, îi mai spuse. Polițistul aprobă tăcut și îl scoase pe bărbat din cameră. Privirea lui reveni asupra Christinei. Ești bine?

Ochii ei căzură peste cadavrul de la picioarele sale și dădu negativ din cap. Nu. Bineînțeles că nu era bine. Se apropie de ea, dar nu reuși să o prindă când se prăbuși în genunchi lângă ceea ce fusese un bărbat destul de vârstnic care se părea că murise cu un început de zâmbet.

— Tata Stone, nu-i așa?, întrebă ușor Colt lângă ea, în picioare. Îl recunosc după desenul comisarului Scott din Derby. Acolo au ajuns Bryght și Melody după ce ați furat tot.