Vrăjiți

15. Promenada sau aventura din Whitechapel

Christina suspecta că mergea în somn. Alminteri, nu își explica modul în care sfârșea într-un singur dormitor, dormitorul albastru, cu focul arzând în șemineu și aceeași pasăre abadonată cântându-i în geam.

— Credeam că nu te mai trezești!, auzi exclamația lui Beth.

— Am dormit chiar așa mult?, se încruntă Christina la ceasul din perete. Este opt, dacă văd bine.

— Da, dar astăzi este o zi specială.

Așa era. Cum ar fi putut să uite. Beth își unea destinul cu Orwin azi, în Whitechapel. Repede, se ridică din pat și se îndreptă spre lavoar.

— Cardinham este acasă?, o întrebă pe Beth.

— A ieșit cu treabă. În timp ce o ajuta să se îmbrace, Beth oftă: Ești sigură că vrei să fii acolo? Pot lua pe altcinvea din gospodărie...

— Beth, cred că ești singura prietenă pe care am reușit să mi-o fac în șaptesprezece ani. Sigur că vreau să fiu martor la nunta ta! Haide acum, grăbește-te! Nu ne va prinde nimeni.

Cel puțin așa crezuse ea inițial. Sărind peste micul dejun, într-o birjă închiriată și cu Beth extrem de emoționată lângă ea, ajunseră în cartierul Whitechapel. Nu erau primul cuplu care se căsătorea la biserica Sf. Maria din zonă în acea zi, dar pentru ei evenimentul era special. Valetul sosise cu altă birjă și intrase destul de îngrijorat în lăcașul sfânt. Beth aștepta pe unul dintre locuri, alături de Christina al cărei trup mai plutea ușor în somn. Adevărul era că undeva în timpul somnului coșmarul pe care îl trăia dispăruse, iar pacea se instalase în sufletul ei. Și nu își putea imagina de ce.

— Unde naiba este lacheul?, o auzi pe Beth întrebând.

Orwin dădu să spună ceva în clipa în care ajunse la altar, lângă ea, dar nu avu suficient timp pentru a o face. În urma lui, Colt Cardinham pășea ca și cum era stăpân până și în acest loc. Observă cum Beth tresări. Christina îl sfredeli cu privirea și își atinse prietena pe umăr, făcându-i semn să continue.

— Ce naiba caută el aici?, aproape că tremură îngrozită Beth.

— Lacheul care trebuia să ne fie cavaler... Mă tem că... Orwin înghiți în sec. Atât Beh, cât și Christina înțeleseră; cavalerul acestei nunți avea să fie Colt însuși. Și nu arăta deloc precum lacheul pe care reușiseră să îl convingă să îi ajute cu această nuntă.

Colt spumega vizibil, iar asta pentru că se înapoiase acasă și aproape că o răsturnase în căutarea Christinei. Aparent, nimeni nu o văzuse, iar micuța Blue, care se juca singură în camera pentru muzică, ridicase din umeri și clipise curioasă în direcția lui. Dacă nu l-ar fi văzut pe Orwin atât de aranjat și nu l-ar fi luat la întrebări nu ar fi știut nici măcar atât: Orwin și Beth se îndrăgostiseră și acum se căsătoreau în secret, iar Christina Stone, practic o străină pentru cei doi servitori, era martora nunții lor. Ea știa asta, iar el nu. Ce fel de recunoștință mai era și aceasta?

— Domnișoară Beth, o salută pe mireasă. Mă văd nevoit să vă felicit, deși mi-ar fi plăcut să știu că vă veți uni destinul cu valetul meu mai devreme. Mă simt ca un tată care și-a prins copilul fugind la Gretna Green în ziua în care trebuia să fie prezentat la Curte.

— Milord...

Buzele lui Beth tremurau vizibil.

— Ce vrea să spună stăpânul tău, zise Christina, este că se simte fericit pentru voi și abia așteaptă să vă audă spunând jurămintele. Începem?, îi zâmbi lui Beth.