Vrăjiți

27. Numai Dumnezeu mai poate face ceva acum

Două săptămâni mai târziu

Avea să fie spânzurată.

În celula întunecată din închisoarea Newgate, Christina înghiți cu dificultate, opunându-se cu greu durerii care îi nimicea gâtul. Se afla în acea parte a închsiorii în care prizonierii care aveau să fie spânzurați puteau sta pentru a reflecta în singurătate la sfârșitul lor. Christina nu voia însă să reflecte la nimic. Își trase nasul și își lipi capul de peretele din spatele ei. Își duse mâna la ceafă și se scărpină, îngrozită de cât de repede se alesese cu păduchi. Deși femeia care se ocupa de prizonieri o tunsese, paraziții continuau să mișune în capul ei și era prea obosită să le mai dea atenție. Condițiile de aici îi aduseseră rapid febra și se părea că toată lumea o uitase aici.

Își mușcă buzele, simțindu-și buzele crăpate. Îi era foarte sete, dar nu primea prea mult. Îi era foarte foame, dar prefera să abandoneze mâncarea într-un colț în loc să se certe pe ea cu o rozătoare turbată. Nopțile erau cele mai rele aici. Cum era de așteptat, se plimba nestingherită și era martora atrocităților, deși, în ultimele seri, din cauza tuturor lucrurilor prin care trecea, nu mai era capabilă să se desprindă de sine și să umble în somn. Nu mai avea niciun strop de putere.

Încercă să își șteargă lacrimile. Se gândise atât de mult la el... Pentru ea nu încăpea îndoiala că se îndrăgostise de Colt Cardinham. Nu i-ar fi permis să o facă a lui dacă nu ar fi fost așa. Avusese atâtea oportunități de a fi cu cineva, dar îl preferase pe el. Îl iubea. Adora fiecare privire amenințătoare, fiecare vorbă lipsită de orice tact sau bunătate. Adora încruntătura lui și ochii care o priveau ca și cum era unică. Ochii lui spuneau mereu adevărul, deși limba lui se încăpățânase să o jignească recurent.

— Colt..., îi gemu numele.

Crezuse că își făcuse suficiente amintiri cu el, astfel încât să poată trăi o viață sau să moară împăcată, dar acum își dădea seama că nu fusese suficient. Voia să îl vadă dezbrăcat. Știa deja mare parte din ce se afla sub hainele lui, dar voia să îl știe gol pușcă lângă ea, dezmierdând-o, sărutând-o, iubind-o. Voia să se știe la fel de goală și abandonată în mâinile sale. Numai acolo se simțea în siguranță.

— Iubito?

Probabil delira, pentru că avea impresia că glasul lui îi răspunde. Zâmbi, pentru că înaintea barelor din metal putea vedea din colțul întunecat în care se retrăsese brațele puternice ale lui Colt, chipul lui îngrijorat, acoperit de o barbă micuță, neagră, buzele livide. Era oare chiar Colt? Se încruntă și clipi pentru a alunga năluca, dar ea nu părea să dispară.

— Ești chiar tu?, întrebă temătoare. Ești... ești Colt?

— Chirstina, șopti atunci glasul lui, iar ea înțelese. Venise să o vadă în ultimele ei momente. Înghiți dureros și începu să plângă ușor, rostindu-i din nou și din nou numele. Nu plânge, iubito! Te voi scoate eu de aici, mă înțelegi? Când ea nu păru că avea să se oprească, bărbatul strânse și mai tare barele. Te rog... Mai luptă puțin!

— Îmi pare așa de rău, articulă în cele din urmă. Nu ți-am spus că am înjunghiat pe cineva. Nu am crezut că l-am omorât! Puteam jura că respiră când am plecat din închisoarea aia ciudată în care mă lăsase. Nu am crezut că asta contează și că este... este fratele prietenului tău...

— Christina, bărbatul acela încerca să profite de trupul tău, zise glasul lui. Nu am ce ierta, scumpo. Dacă nu l-ai fi omorât tu, aș fi făcut-o eu!

— Nu spune asta!, tresări ea. Te vor spânzura și pe tine...

— Christina... Îi auzi glasul și reuși să zărească strălucirea lacrimilor în ochii lui. Îmi pare atât de rău pentru tot ce am spus în trecut. Nu am vorbit serios nicio clipă. Nu aș fi putut să te aduc într-un astfel de loc niciodată. Cred că în sinea mea voiam doar să vezi ce văd toți la mine. Dar tu... tu...