Vrăjiți

28. Profeții

Murea. Știa că febra era acum atât de mare încât îi aducea în somn părți ale realității sale imaginare. Corpul care îi ardea, senzația de moleșeală, durerea din mușchi și din oase o făceau să uite că avea să fie spânzurată curând, dar cu sigurană aduceau noi posibilități ale morții cu ea. Nimeni nu era tratat bine aici, iar femeile nu erau o excepție. Gardienii erau grosolani, neglijenți și uneori abuzivi, deși, când dăduse să se apropie de ea bărbatul înjurase, temându-se că suferea de friguri sau, mai rău, febră tifoidă. Măcar starea de rău în care se cufundase îi era folositoare. Nu ar fi suportat să știe că trupul îi era atins de un alt bărbat decât Colt Cardinham.

În clipele care urmară pentru ea i se păru chiar că mâinile lui o ating. Deși era incapabilă să se ridice singură în picioare, îi auzi clar vocea înjurând, îi simți degetele cufundându-i-se în carne și avu impresia că inspiră aerul stătut al Londrei din nou. Și fu cea mai bună senzație din ultimele săptămâni. Cu siguranță că delira. Totuși, se ghemui la pieptul bărbatului din visul ei și se lăsă așezată într-un pat. Se făcea că era din nou în camera lui, cu tot albastrul, verdele și galbenul acela. Poate că acesta era Raiul ei: în brațele lui Colt Cardinham, în dormitorul lui, cu mirosul lui impregnat în pereți. Cu siguranță acesta era Raiul ei. Fu conștientă de faptul că zâmbea în timp ce hainele ponosite îi zburau lejer de pe trup. Avu impresia că o aude pe Beth, dar Colt cel din Raiul ei o expedie rapid pe unica ei prietenă. Dădu să îl lovească în mână, dorindu-și să o simtă pe Beth aproape. În fond, în Raiul ei, avea dreptul să vadă pe oricine.

— Las-o!, icni ea.

— Nu pot, iubito, îi șopti el. Dacă ești contagioasă... Beth nu va rezista.

Nu înțelegea cum Colt putea fi atât de rațional chiar și aici. Se lăsă pradă delirului, simțindu-și corpul răcorit de apă, capul sprijinit de perne. Instinctiv își duse mâna la păr și trase, îngrozită de mâncărime. Degetele nălucii o controlară delicate, apoi slobozi o înjurătură. Dacă avea să continue cu iluziile acestea, avea să fie alungată din Rai. Nu se înjura aici. Toată lumea știa asta. Când ușa se deschise pentru a o suta oară, fu conștientă de faptul că o altă prezență își făcea loc în cameră. Deschise ochii și îl recunoscu pe doctorul bătrân. Se strâmbă, gemu, neînțelegând cum putea simți durere dacă ajunsese deja în Rai.

— Domnule Leigh?, îi șopti numele. Ăsta nu poate fi Raiul meu..., bolborosi. Apoi, când doctorul o prinse obiectiv de mână și începu să îi controleze corpul, să îi măsoare temperatura și să mormăie, continuă: Normal că iadul meu e plin de doctori. Nu mi-au plăcut niciodată doctorii! Zări zâmbetul medicului și apoi se cutremură când îl observă înșirându-și ustensilele. Îmi veți scoate sânge? Se făcuse mică sub pătură, convinsă că era lucrătura diavolului.

— Nu, zise bărbatul. Dumnezeu știe că ai nevoie de el acum. Nu ești tu o fată puternică?, întrebă medicul. Pot spune doar că ce e mai rău a trecut. Asta pentru febră. Sau poți să o scufunzi în apă cu gheață, i se adresă ea nălucii care privea încruntată pacienta.

— Fără apă cu gheață..., dădu ea din cap, negativ.

— I-ar prinde bine o baie, se încruntă domnul Leigh. Și o tunsoare... Arde hainele. Arde și cearcefurile. Arde tot. Și, dacă nu te superi, îndepărtează tot părul. Așa va scăpa de paraziți.

— Părul meu..., gemu Christina.

Cu toată împotrivirea ei, cu ochii arzăndu-i și gâtul strâns, Christina fu conștientă că trupul îi era frecat în apă rece ca gheața, că părul îi era tăiat și că i se băgau pe gât medicamente, mixturi cu gust dubios, ceaiuri amare și pomezi cu miros urât.