AL DOILEA VOLUM DIN SERIA FAMILIA CARDINHAM - ORIGINI
Fiul cel mai mic al unui puternic duce, Colt Cardinham și-a construit faima în bătălie, fiind cunoscut drept soldatul crud al forțelor engleze. Proaspăt retras din armată, Colt este nevoit să red...
Ca o persoană care construiește intrigă polițistă și se agață de suspans cu tot ce are de agățat trebuie să vă spun că, într-un moment de deznădejde, m-am simțit urmărită. Nu era un om, bineînțeles, ci era o pasăre. Nu fac diferența între ciori și corbi, dar o bună bucată din timp acea pasăre se ținea după mine, uneori tăcută, alteori extrem de vocală. Când ieșeam era pe urmele mele și mă privea, când eram în casă mă urmărea de pe stâlpul de electricitate. Instinctiv știam că este aceeași pasăre.
Așa mi-a venit ideea despre cocoșar (sturzul cocoșar, mai degrabă) pe care îl aveți și la media. În cazul în care nu v-ați prins, imaginația mea hiperactivă nu a putut să nu se întrebe dacă nu cumva pasărea (indiferent ce era ea) nu căra cu sine sufletul unei persoane dragi, uitate sau pierdute care cumva mă recunoscuse. Cocoșarul Christinei este, prin urmare, Tata Stone, magicul bunic, cel care a vegheat-o până în clipa în care s-a asigurat că destinul ei se împlinește: este fericită. Atât probabil trebuie să reținem din această carte: destinul fiecărui om este acela de a fi fericit; dacă din greșeală nu ajungeți la rezultatul acesta, atunci sunt convinsă că nu v-ați îndeplinit destinul. În orice caz, mai devreme sau mai târziu totul se va încheia cu bine, chiar dacă asta ne-ar lua o mie de ani. Dumnezeu este perseverent, din câte am observat.
Oops! This image does not follow our content guidelines. To continue publishing, please remove it or upload a different image.
Până data viitoare când ne auzim cu povestea lui Wine, aveți grijă de voi și țineți cu dinții de speranță. Poate că totul este un test al optimismului, așa cum a fost și în cazul Christinei.
Cât despre Colt și setea lui de justiție, extremismul propăvăduit cu drag într-o societate „civilizată", aceste idei au venit chiar din mine. Ca în „Nemilos", sunt de părere că judecăm prea aspru fapte și semeni.
O altă opinie nu prea populară printre cei care vor să taie și să spânzure în spiritul justiției este și aceea că nu suntem rude cu Iisus, așa că nu ar trebui să ridicăm noi pietrele. Din punctul meu de vedere, și s-ar putea să fie doar punctul meu de vedere, pedeapsa ar trebui să fie cât mai blândă, mai ales dacă se observă psihologia așa-zisului făptaș, și în el există șansa „mântuirii". Genul acesta de justiție este împărtășită și de sistemul de drept scandinav. Nu de alta, dar cred că am auzit cu toții de cazul în care o femeie care a furat o găină a primit o sentință cu executare (asta înseamnă că a trebuit să facă închisoare).
Ce mă îngrijorează și mai tare, ca persoană destul de educată cum îmi place să cred că sunt, este că milioane de persoane needucate sunt pro decapitare (metaforic vorbind), fără să cunoască efectul produs de setea lor de sânge. Traumatizăm o persoană, două, trei pentru a înfăptui un scop măreț (purificare socială) fără să ne dăm seama că sufletele urgisite de azi pot fi tiranii de mâine care, la rândul lor, vor traumatiza națiuni și generații. Sunt puțini cei care, simțindu-se nedreptățiți, renunță la luptă; mă tem că sunt mai mulți cei care vor face exact ce li s-a făcut, vor strânge de gât la rândul lor.
Cu părere de rău închei aces subiect cu „o viziune" în stilul Christinei „Stone" Kean: sunt convinsă că dacă mâine s-ar reintroduce pedeapsa cu moartea în România, mai devreme sau mai târziu s-ar vota pentru execuțiile publice în piețe. Când ne-am duce să luăm un kilogram de ceapă am putea foarte bine să o facem pe fundalul țipetelor și a terorii.
Dacă simți așa, cititor necunoscut ce-mi ești, gândește de două ori înainte de a spune că oricine merită ceva. Cine știe ce vei merita tu mâine?
