Vrăjiți

9. Criminalul

Privea trupul neînsuflețit al contelui de Dunbar – fostul conte de Dunbar – fără să-i vină să creadă că în urmă cu o seară dansase în casa lui cu lady Anne – de care uitase cu desăvârșire până la primirea biletului de la Nate. Mortul nu era palid, ci, din contră, pe alocuri pielea lui prinsese nuanțe vineții, astfel încât Dunbar părea că suferise o simplă bătaie soră cu moartea pe vreo alee întunecată a Londrei. Dar Colt știa mai bine, pentru că el văzuse morți. Culoarea contelui nu indica decât că nu trecuseră nici douăsprezece ore de la moartea lui. De altfel, trupul era bățos, atât de rigid încât mana așezată pe piept în coșciugul din capelă părea lipită cu același adeziv cu care cizmarii încrustau pietre prețioase pe botinele doamnelor. Și dacă Dunbar nu i se păruse atrăgător la bal, acum i se părea cu atât mai urât.

— Gaura e chiar acolo, în burta lui, șopti Nate.

Contele fusese înjunghiat în propria casă ceea ce îl făcea pe Colt să creadă că persoana pătrunsă în camerele bărbatului îi fusese cunoscută.

— Și cuțitul?

— Nu a fost găsit, continuă să spună Nate.

Colt aprobă tăcut. Ar fi fost mai ușor dacă arma crimei ar fi existat. Ar fi dat și de urma potențialului ucigaș. Își trecu o mână prin păr și privi la noul conte de Dunbar. Ca al doilea născut, Nate nu crezuse niciodată că va ajunge conte. Și în clipele în care fratele lui dăduse semne de îmbătrânire nu se gândise o clipă că va fi obligat să îmbrace haina lordului și să pledeze în Parlament. Deși nu spusese niciodată lucrurilor pe nume, Nate ținea la rudele lui, iar Dunbar nu fusese o excepție.

— Îl vom găsi pe vinovat, Nate, îți promit!, îi spuse Colt și puse mâna pe umărul prietenului său. Va plăti pentru durerea ta.

Contele își strânse buzele. Era palid, încercănat, semn că nu dormise de la primirea veștii. Amândoi bărbații se întoarseră și ieșiră din capelă în soarele palid de pe cer. Era foarte devreme pentru majoritatea nobililor, iar vântul avea să îi țină în case pe mulți dintre ei.

— Practic, l-a omorât cu mine în casă. Am plecat cu Helen pe la trei dimineața, poate două și jumătate. Era obosită.

— Nu te învinovăți pentru asta, prietene!, îl îndemnă Colt. Nu aveai de unde să știi ce se întâmpla în camera fratelui tăi. Își drese apoi glasul, știind că informațiile erau proaspete în mintea bărbatului acum. Ai văzut pe cineva intrând în casă? Ai văzut pe cineva ieșind?

— Mă tem că nu. Nate își strânse din nou buzele și rămase în fața cimitirului alături de Colt. Era o groază de invitați, Cardinham. Nu mi s-a părut nimic suspect. La un moment dat am ieșit pentru o gură de aer, dar pe străzi era liniște. Bine, cât de multă liniște poate fi noaptea. Colt aprobă tăcut. Străzile londoneze nu erau niciodată liniștite. Un servitor l-a găsit și a dat alarma în rândul personalului.

— Ce căuta acest servitor în camera contelui la acea oră? Dunbar îl chemase mai devreme sau i s-a părut lui ceva suspect?

— Asta este o ipoteză interesantă, își duse Nate mâna la buze. Chiar da... Voi încerca să discut cu acest servitor. Nu am apucat să văd personalul. Ceva rămâne însă ciudat, Cardinham.

— Ce anume?

— Dacă fratele meu se dusese la culcare, de ce purta încă peruca și pantofii în patul în care a fost găsit înjunghiat?

Da, asta era neobișnuit. Majoritatea lorzilor dormeau în cămăși de noapte, dar niciunul nu prefera să rămână în hainele pompoase de bal. Și nimeni nu dormea cu peruca pe cap, cu siguranță.