Destin forjat de Stele.

Capitolul 28.

         Nu ma pot abtine din a nu ma holba la tatuajele care ii acopera bratele, sau la cum manecile camasi stau rasfirate mai sus de coatele lui gata sa explodeze din vina muschiilor. Tatuajele ii acopera in intregime bratele, si tin sa cred ca nu doar bratele. E prima data cand il vad atat de... nu stiu. Fata ii e transpirata, camasa alba de pe el are cute usoare, iar parul ii e ciufulit. E stresat, dar tot arata Dumnezeieste —sau, ba nu, el e iadul in persoana pentru ca nimeni are dreptul sa arate asa—.
Iadul. In. Persoana.
Fac un pas spre biroul lui dupa ce ii inchid usa in fata lui Leon, si il intreb tremurand, holbandu-ma la bratele lui. M-ar putea zdrobi in orice secunda —dar mi-ar pasa?—.
— Ai vrut sa vorbesti cu mine?
— Da, imi zice scurt, stai jos.
Imi face semn spre scaunul din fata lui, si fara sa ezit i-au loc. Privesc cartile —ba nu, artefactele din jur— pentru a doua oară, si nimic nu s-a schimbat, sunt la fel de curate si aranjate precum erau si inainte, si ceva ma forteaza sa il intreb:
— Citesti Shakespeare?
— Scuza-ma? Ma intreaba confuz si incep sa regret ca am ales sa vorbesc fara sa fiu intrebata.
Taci Ava! Taci! Taci! Taci! Tacitacitacitacitacitaci.
— Repeta, te rog.
Imi zice calm.
— Nu... era... era doar o intrebare stupida. Incerc sa ma scot din situatia asta penibila dar vocea mea ma tradeaza tremurand. SchimbasubiectulAva! Despre ce voiai sa vorbim?.. De ce sunt aici?
— Exact despre asta, se ridica de pe scaun iar pieptul lui urca si coboara brusc.
Vine spre mine, sprijindu-se de biroul din fata mea. Ceva din vocea lui... e iritat, e nervos, dar e totusi calm...
Ofteaza.
— Nu vreau sa te ranesc, Avaline, nu ma intelege gresit șoricel, sprancenele i se ridica usor in vorbeste si isi misca usor capul. Vreau sa te simti libera sa vorbesti, sa zambesti, sa tipi, sa injuri, face o scurta pauza, pentru ca esti rea.
Accentueaza ultimul cuvant si simt cum ceva din mine moare, si cum altceva incepe sa arda. Nu sunr sigura ce anume dar simt ceva ciudat care se lupta sa iasa la suprafata, sa domine. Dorinta.
— Nu meriti sa fii judecata de persoane care nu au idee prin ce ai trecut, continua, nu meriti sa fii monstrul care ei zic ca esti, nu meriti mila lor!
Cuvintele lui ma zdrobesc, trecand prin cele 4 camere ale inimi mele lasand in urma doar risipiă.
— Meriti mai mult de atat, imi zice venind mai aproape pana cand mana lui fara manusa imi cuprinde barbia, nu fii monstrul lor, fii monstrul meu.
         Inghet. Numai pot sa respir, sa ma misc, sa gandesc. Ma opresc.

— Mai sti cand te-am intrebat ce ar mai conta pentru oameni daca ai omorî alti oameni? Iar tu mi-ai spus ca nu esti o criminala? Imi strange barbia mai tare, dar tot nu ma misc, nu pot, am incremenit. Ei bine, șoricel, dupa cum soldatii mei au declarat, de cand te afli aici ai omorat 25 de persoane.
         Ceva imi strange sufletul si ma trage intr-un abis, simt ca ma sufoc. Sunt o criminala.
         Imi da drumul barbiei apucandu-ma de brat, iar cu o miscare rapida ma lipeste cu fundul de biroul lui, venind cat se poate de aproape de fata mea. Respiratia lui calda imi da fiori, mirosul lui cu tenta lemnoasa ma face sa tremur. Cuvintele lui rasuna in capul meu ca si un clopot batut la nesfarsit in turnul unei biserici. Sunt o criminala.
— Zi-mi ca gresesc cand zic ca nu ti-a parut rau de nici unul dintre ei! Zi-mi ca gresesc cand zic ca nu ai simtit vreun resentiment pentru sufletele lor decedate! Isi plimba degetele pe bratul meu, si vreau sa ma zbat dar nu pot, ma tine aici asa strans ca amprentele lui mi se imprima in piele. Haide, zi-mi ca gresesc. Zi-mi ca ti-a parut rau, ca ai varsat vreo lacrima pentru ei. Zi-mi toate astea, dar ai grija, daca ma simti, ti-o trag aici pe birou.

         Inghit din nou in sec la gandul ca are dreptate... nu mi-a parut rau... nu am varsat vreo lacrima, si pana acum nici nu m-am gandit la asta macar... Sunt un monstru! O criminala!
— N-nu...
         Corpul meu tremura, sangele nu-mi mai circula prin vene. Ma opresc.
— Nu ce? Ma intreaba, nu, nu ti-a parut rau? Nu, nu ai simtit vreun resentiment?
         ...
         Nu stiu ce sa spun, ce sa simt, ce sa gandesc. Are dreptate, dar nu vreau sa stie asta. Nu poate sa stie asta! Nu... dar e adevarat. I-am omorat pe oamenii aia care nu aveau vreo vina, si, cumva, nu mi-a parut rau pentru ei. Nici acum nu simt vreo remuscare... ba da. Simt. Simt!
— Esti insetata de sange, Avaline. Esti o criminala fara suflet, esti un fenomen inexplicabil, esti a mea. Isi plimba degetele pe gatul meu, si ma apuca subir strangand. Putem face atat de multe impreuna, eu pot conduce lumea, tu o poti cuceri.
— N-nu...
— Oh, ba da, imi lasa capul pe spate astfel incat sa primesc tavanul, si ii simt respiratia tot mai jos pe gatul meu. Haide, iubirea mea, simte gustul sangelui dupa care tanjesti de anii buni... haide Avie, da-te batuta.

         Avie. AvieavieavieavieavieavieAvieAvieAvie...
         Avie. Singura persoana care imi spunea asa era... nu... e imposibil. E doar o coincidenta.
         Cu o mana imi lasa capul tot mai mult pe spate pana cand trupul meu loveste biroul, si icnesc cand cealalta mana ii intra sub tricoul meu atingandu-mi usor stomacul. Si imi provoaca fiori in tot corpul. Nimeni nu m-a mai atins asa inainte...
— Avie, vreau sa te fut, imi sopteste.
         Ma simt paralizata, simt cum nimic din mine numai functioneaza, sunt atat de multe lucruri pe care nu am apucat sa le procesez ca aproape nu bag de seama cand buzele lui fac contact cu gatul meu.
— Esti dulce, iubirea mea... dar nu e momentul tau acum.
         Se ridica de pe mine traversand biroul inapoi spre scaunul lui. Eu inca raman acolo, paralizata inca sub efectul atingerii lui, sub efectul cuvintelor lui care ma zapacesc.
         Sunt o criminala. M-a sarutat pe gat. Am omorat oameni. Si-a bagat mainile sub tricoul meu. Sunt insetata de sange. Sunt dulce.