Destin forjat de Stele.

Capitolul 32.

Trag usor in jos de maioul negru si scurt de parca asta ar face vreo diferenta, si incerc sa stau la o distanta acceptabila fata de Wars. El poarta blugi si camasa —si manusi— si imi urasc mintea pentru ca continua sa imi reaminteasca ce s-a intamplat ieri pe biroul lui... Buzele lui pe gatul meu, mainile lui sub tricoul meu, trupul lui peste al meu, mirosul lui—
        Imi trag doua palme imaginare, si privesc in jur. E o camera imensa cu tot felul de tinte, si diferite arme pe pereti, iar ceva din toate astea imi taie respiratia. De ce suntem aici? Sper ca nu ma va pune sa folosesc una din armele astea... pentru ca nu o voi face. Armele sunt gresite.
Sunt o arma.

— Doar ca sa sti, cuvintele lui ma aduc la realitate, nu imi pot da seama unde ar trebui sa trag de fapt, imi zice. La tinta... sau in—
— De ce suntem aici? Il intrerup de la orice voia sa spuna.
—...tine, isi continua propozitia strangand din dintii. Avie, șoricel, ține-ti boticul cand vorbesc cu tine, sau ți-l umplu.
        Inghit in sec. Privirea imi zboara la buzele lui. Ce? Opreste-te Ava! Felul in care le plimba pe gatul meu... Ce mi se intampla?
        Incepe sa ranjeasca, si se porneste din loc spre mine, venind aproape, foarte aproape, si isi aseaza o mana pe talia mea. Imi i-a respiratia, inima mi se opreste in loc. Si se apropie de fata mea, de gura mea, apoi... trece pe langa mine. Nu indraznesc sa ma intorc, dar stiu ca s-a dus la panoul cu arme din spatele mele. Ce tocmai a fost asta?
— Ca sa fii o arma trebuie sa stii sa foloseste una, incepe sa vorbeasca. Asa ca asta facem astazi—
— Nu.
        Il intrerup in mijlocul propozitiei, iar aceeasi privire iritata din ochii lui ma patrunde ca o sageata.
— Nu? Intreaba confuz si ii pot citi expresia plina de nervi de pe fata. Explica-mi iubire, pentru ca nu cred ca inteleg, se apropie iar de mine si inghet. A fost acela un nu?
        Inghit in sec.
— Armele sunt gresite, ii zic tremurand usor.
        Vai! Trebuie sa incetez din a mai spune asta...
— La tine e o exceptie, sau cum? Imi spune sarcastic, inca nervos. Uite, nu ma intelege gresit, continua el, dar nu confunda curajul cu prostia. Ce faci tu acum se numesc mofturi, șoricel.
        Mana lui imi curpinde barbia si o aduce la nivelul gurii lui, ridicandu-ma fortat pe varfuri. Iar nu pot respira.
— Si nu-mi plac mofturile tale, imi spune aspru, apasat, strangandu-mi barbia mai tare intre degete. Asa ca tine-ți boticul inchis, degetul lui mare imi traverseaza buza de jos, sau ți-l inchid eu...
        Mana lui imi da agresiv drumul barbiei, si tusesc cand picioarele mele ating din nou pamantul, nemafiind nevoita sa stau pe varfuri.
— ...doar ca s-ar putea sa gemi, continua. Sau sa tremuri putin.
        Cuvintele lui imi fac muschii picioarelor sa tremure, si simt cum as putea sa imi dau drumul si sa pic pe podea. E frica? Nu. Atunci ce e? Pentru ca, cu siguranta altceva nu poate fii...
        Nu?
        Nu?
        Vai Doamne, imi pierd mintile.

        Buzele lui traverseaza usor si calm, dar disperat, pielea de pe gatul meu impimand saruturi caste pe el, mainile lui pline de tatuaje imi traversau stomacul, pielea. Ma atingea cum nu a facut-o nimeni.
        Imi scutur repede capul. Amintirea asta ma bantuie intr-un hal...

        Vine iarasi spre mine tinand in mana un pistol pe care il intinde pe mine. E simplu, negru, dar pun pariu ca a omorat vietile unor oameni inocenti, pentru ca are numele lui gravat pe el in font italic. Leon mi-a spus ca Wars ucide cu sange rece, reusind sa o faca cu orice are la indemana, a spus ca sunt instincte de autoaparare pe care le-a mostenit de la tatal lui. A mai spus si ca—

— Nu te mai holba, si i-a pistolul din mainile mele, imi vorbeste dur si imi pierd gandurile. Nu am toata ziua la dispozitie ca sa o petrec aici cu tine.
        Indrept privirea de la pistol, spre fata lui. Ochii lui albastri ma privesc rece, fata lui nu cedeaza nici o emotie, aproape ai spune ca e un soi de robot. Imi provoaca un fior pe sira spinarii.
— Nu, ii zic miscandu-mi capul.
— Si, ma rog, de ce nu?
— Pentru ca e gresit! Aproape tip. Fac orice altceva, dar nu asta, zic, ceva din vocea mea facandu-ma sa par disperata.
        Sunt disperata.

        Intre noi se asterne un moment de liniste, fata lui dand semne ca mintea ii e inecata in zeci de ganduri. Apoi, ofteaza, si imi raspunde la fel de rece precum inainte.
— Bine.
        Le face un scurt semn soldatiilor care pazeau usile, iar acestia se prezinta in fata lui in urmatoarea secunda.
— Duceti-o pe domnisoara Zimfy in laborator, si sedati-o.
        Inghit in sec la auzul cuvintelor lui si nu imi pot opri picioarele din a tremura, inima din a bate atat de tare. Ce are de gand sa faca cu mine? Ce se intampla? Am atat de multe intrebari, mintea imi e intortochiata in ganduri, si totusi tac.
        Nu pot vorbi. E ceea ce azilul m-a invatat, fara sa o faca.
— O puteti lasa in incubator pana cand imi termin...se uita la mica cu coada ochiului observand disperarea si confuzia din privirea mea, ...treaba. Daca se trezeste, o sedati din nou, dar va recomand sa ii administrati o doza mai mare.

— Da, domnule!

        Soldatii incuvinteaza, si inainte sa mai pot spune ceva mainile lor pline de muschii si trupurile lor bine facute ma ridica in aer, tarandu-ma dupa ei afara din camera, de langa Wars, de langa arme.
        Trecem pe langa un coridor lung, alb, apoi intram intr-un lift, iar unul dintre ei —un soldat blond— apasa butonul pentru ultimul etaj. Din momentul asta tot corpul mi se opreste, numai pot sa respir, sa ma misc, sa clipesc, sa gandesc. Imi tremura picioarele. Wars nici nu s-a uitat la mine. Nu-mi mai bate inima, numai am puls. Sunt nebuna. Sunt confuza!
        Simt cum in momentul asta energia liftului s-ar putea intoarce in favoarea mea in orice secunda, trecand prin soldati astia nenorociti ca o sageata! Si sunt pe cale sa—
        Ding!

        ...lesin.