Destin forjat de Stele.

Capitolul 35.

        Leon e... e stana de gheata in fata mea pupilele lui fiind singurele care se mai pot misca. Vai Doamne... ce am facut?
        Ma uit la mainile mele respirand respirand respirand sacadat si sunt complet alba alba alba si numai stiu nimic pentru ca sunt asa alba ca sangele care mi se scurge peste tot e albastru si sunt rece sunt rece sunt rece si nu stiu de ce! De ce sau cum sau cum sau de ce! Si nu stiu ce sa fac ce sa zic nu stiu daca sa ma ating pentru ca imi e frica de mine, de pielea mea, de ce circula prin mine autoproclamat 'sange' insa asta nu e sange! Nu e sange! Nu e sangele meu! Asta nu poate fii sangele meu!

— Nu-i lasa sa vada cine esti, Avie.
        Mama. Mama e aici e langa mine imi sopteste ma priveste. E si ea alba, mai alba ca de obicei iar sangele de pe fata ei e si el albastru si vreau sa plang pentru ca imi e frica de mine, de ea! Tremur.
        Fiori fiori fiori fiori fiori fiori fiori pe sira spinarii.
        Am uitat cum sa respir, numai stiu sa fac asta.
        Leon isi misca ochii repede peste tot pe trupul meu dar doar ochii, restul e gheata! Gheata...
        E confuz si vede ca si eu sunt la fel de confuza si e disperat dar si eu sunt disperata.
— Respira sau iti vor scoate fiecare os in parte si iti vor hrani cainele cu ele! Respira, copila mea.
        Imi zice iar mama si incerc sa respir ignorand fiori fiori fiori fiori fiori fiori de pe sira spinarii.
        Incerc sa respir dar tot ce imi ies acum sunt incercari esuate si ma opresc din a imi bate joc de aer aer aer.

        Usile. Usile se trantesc larg deschise si zeci, daca nu sute de soldati dau navala si ma tintuiesc cu tot felul de arme pregatiti sa traga traga traga traga traga si ma uit dupa mama dar nu e nicaieri si apoi ma uit iar la Leon care inca isi plina ochii de parca ar cauta ceva, pe cineva.
        Wars.
        A intrat pe usa. E aici acum si acolo fix acolo langa soldatii cu arme si as vrea sa imi poata fi frica dar nu stiu sigur ce imi e acum. Ma uit iar la mainile mele inca albe ca... ca zapada... Nu...
        Nunununu!
        Ii caut ochii lui Wars, albastrii ca cerul, reci ca zapada de afara, nu cedeaza nici o emotie din nou si o i-au razna! Soldatii lui sunt pe cale sa ma omoare acum aici fix in propria balta de sange albastru care s-a strans sub picioarele mele inca curgand din pumnii mei ca din furtun.
        Si in sfarsit! In sfarsit imi zice ceva! Rece, dur, crud, habar nu am dar a zis ceva!
— Explica.
— Eu... nu am... jur! Nu stiu ce am facut... nu stiu de ce sau cand sau- sau cum sau—
— Luati-l pe Leon, spuneti Monicai sa ii faca niste analize si incercati sa il dezghetati. Dupa il vreau in biroul meu.
        Le ordona soldatiilor ca si cum nici nu il intereseaza de ce zic iar soldatii il iau pe Leon din fata mea de parca ar fi o statuie si il tarasc dupa ei afara din camera. Sper sa fie bine! Sa nu pateasca nimic! Sa fie bine...

        67 de soldatii. 67 de arme. Un Wars care ii manevreaza pe toti, care le-ar putea ordona sa imi traga un glont in cap pe rand iar ei ar face-o fara vreo remuscare, insa n-o face. Face doar cativa pasii mai in fata urmat de 17 soldatii care inca isi tin armele la capul meu, pana cand intre noi mai sunt doi metri. Parul lui e dat pe spate cu gel, costumul lui e perfect calcat— si ce naiba fac?
        Ma uit iar la mainile mele inca albe si la sangele albastru care inca curge. Vai... ce sunt?... ce se intampla cu mine?!

— Fascinant, il aud spunand. Vrei sa sti de ce, șoricel? ma intreaba dar nu asteapta un raspuns de la mine. Pentru ca... singurul lucru pe care mi-l tot spui e ca sa ucizi e gresit, ca armele sunt gresite...
         Le face un semn unor soldatii cu doua degete —degetele...— iar acestia se apropie de mine inca tinandu-si armele atintite spre capul meu. Nununununu!
— Te rog... ma aud suspinand, implorand, te rog...
— Mi-ai dat de inteles ca nu vrei sa iti folosesti puterile, ca nu sti cum sa o faci, ca nu sti cum sa le controlezi...

        Mai face un pas spre mine inca holbandu-se la disperarea de pe chipul meu, cu ochii reci pe care ii simt in mine si peste mine, si e acum la doar cativa centimetri distanta. Centimetri care se simt kilometri intregi! Si imi simt inima cum bubuie in piept pentru ca nu stiu ce vrea sa faca, nu stiu de ce soldatii lui sunt asa aproape sau se ce armele lor aproape imi ating capul —una dintre ele chiar o face—. Bubuie pentru ca... habar nu am. Numai am. Nu am avut. Nu sunt sigura daca voi reusi sa am vreodata—
— ...si totusi, totusi, cand te-am scos din azil mi-ai omorat bodyguarzi, accidental. La cateva zile dupa, mi-ai omorat 15 soldatii care cantareau dublul greutatii tale, accidental. Ai spart geamul de la parter cu o simpla atingere, accidental.
        Inghit in sec. Nu stiu cum e posibil dar se face ca in gura mea numai e pic de saliva.

— Ma intreb, șoricel, de cate ori o vei mai face pana cand se va opri din a fi un accident? ma intreaba.Te-am scos din azil cu doua scopuri, de a imi fi arma,    si— al doilea e confidential, ezita mutandu-si privirea spre unul dintre soldatii.
        Acela vine spre mine cu o picană si aproape ca lesin.
Uterul meu, sanii, stomacul, picioarelebratelesaniiuterulmainile ma dor.
— Nu- ii zic infundat fara sa respir. Nu... te rog- nu am vrut... eu... promit...
Ma balbai toata si incerc sa ma apropii de el dar soldatii ma tin in loc cu varful armelor.
— Te cred, te cred. Chestia e ca... nu-mi pot permite ca asta sa se intample din nou, intelegi șoricel?
— Te rog... nu pune aia pe mine...
Lacrimile incep sa se scurga din ochii mei mai rau ca o cascada de pe nu-stiu-ce-munte care vrea doar sa curga curga curga curga curga si vreau sa imi dau drumul pe podea doar la gandul celor intamplate, sa il implor, sa il implor in balta de sange albastru in care stau si de care el nu pare deloc surprins. De ce nu e surprins?

— Uite, șoricica mea frumoasa, daca crezi ca as pune asa ceva pe tine, atunci esti patetica.
— Nu inteleg...
Imi misc capul, si incerc iar sa ma apropii de el dar soldatii ma tin iar in loc si sunt asa confuza confuza confuza ca explodez.
— Nici nu trebuie, imi zice si isi muta privirea spre soldatii care ma tin in loc. Nu v-am ordonat sa o atingeti. Luati-va alea de pe ea si aliniati-va pe rand acolo.
Arata cu degetul spre usa, iar soldatii aceia se conformeaza aliniându-se unul langa altul la usa.
— Bako, ia-o pe Avaline de aici si du-o in aripa medicala.
Se adreseaza unul soldati -Bako- care incuvinteaza imediat.
— Da, domnule.
Bako vine spre mine si ma prinde usor de brat, tarandu-ma afara pe langa soldatii aliniati la usa. Sangele inca se prelinge din palmele mele, dar numai e albastru, iar mainile au revenit la culoarea pe care o aveam inainte. La cativa pasii dupa ce iesim afara din camera mea se aud sunete de arme, si tresar strangand inchisi cat pot de tare ochii.
Nuvreausastiu. Nuvreau. Nuvreau. Nuvreau. Nuvreau. Nuvreau. Nuvreau. Nuvreau.