Destin forjat de Stele.

Capitolul 36.

— Nu! Nu... te rog...
         Ma zbat cat pot de tare, incerc sa-mi zmulg bratele din stransoarea unor soldatii implorandu-i, plangand, suspinand.
         Nu stiu ce se intampla cu mine sau ce se va intampla dar nu vreau sa intru in camera asta. Nuvreau...
— Sunt cuminte... va rog...
         Ii implor iar, dar degeaba. Ma tarasc dupa ei intr-o camera luminata doar de lumini albastre, plina cu aparate ciudate al caror nume nu il cumosc, si ma trantesc pe o masa, fortandu-ma sa stau intinsa pe ea in timp ce mainile imi sunt legate cu curele de bucata de metal, iar gleznele strans prinse in lanturi. O vad pe o doamna blonda cum se apropie de mine tinand in mana o seringa plina cu lichid albastru si incep sa ma zbat. Sa dau din picioare, din maini, sa imi misc capul stanga-dreapta sa tip si sa scot sunete infundate de disperare:
         Nuvreau...
— Ajuta-ma sa o tin, i se adreseaza blonda unuia dintre soldati, restul iesind afara in liniste.
— Domnul Wars nu ne-a spus nimic despre sedare, ii zice soldatul.
— Nu? Intreaba confuza si pune seringa pe tava de langa masa pe care ma aflu.
— Nu.
— Pai si cum se asteapta sa ii iau analize daca nu asa? Uita-te la ea cum se zbate!
— Daca pui mana pe ea fara permisiunea lui te omoara, Perry.
         Perry ofteaza lung.
— Va fi o zi lunga...
— Te pot ajuta cu asta, Perry...
         Soldatul ii ranjeste, si se apropie de ea asezandu-si palma pe fundul ei. Gretos.
— Ce faci? Perry incepe sa chicoteasca, si ii plezneste palma care inca ii era asezata pe fund. Daca domnul Wars afla ca Printesa Razboinica a fost tratata prost ne omoara pe amandoi!
— Ma omori tu oricum, Perry-

         Mut repede capul la zgomotul puternic provocat de usa care tocmai s-a deschis la largul, si ochii mei albastrii intalnesc abisul din ochii lui Wars. E aici. E acolo, si vine tot mai aproape.
         Soldatul se indeparteaza de Perry luand din nou pozitia obisnuita de... soldat? Asistenta apuca din noua seringa si vine spre mine prefecandu-se ca face ceva, iar eu iar ma zbat. Incerc sa imi eliberez mainile, picioarele. Wars e aici. Langa mine, aproape de mine, privindu-ma... privindu-mi ochii plini de groaza si confuzie, privindu-mi buzele uscate, parul care s-a lipit de fruntea mea. Privindu-mi gatul, bratele, stomacul, picioarele, cu aceeasi ochii reci.
         Ma priveste cu aceeasi ochi reci, apoi vorbeste. Dar nu vorbeste cu mine, vorbeste cu asistenta, cu soldatul, dar nu cu mine.

— Liberi.
         Soldatul incuvinteaza, Perry la fel, si ambii ies afara din camera cu lumini albastre in care sunt legata. Si observ ceva. Wars e singur. Fara vreun soldat, sau asistenta, sau bodyguard, sau orice alta fiinta umana care i se supune. Ochii lui albastrii... respiratia lui controlata, pata de sange de pe gulerul camasii...
         Habar nu am la ce sa ma astept... Expresia lui nu-mi zice nimic... e bine ascunsa. Insa a mea nu, a mea e plina de teama si confuzie, imi e teama de mine si sunt confuza de propriile actiune...
         Inghit in sec. Leon. E singurul la care ma pot gandi cand duc iar privirea la pata de sange de pe guler.
— C-cum e Leon? il intreb tremurand, plina de frica cu lacrimile uscate pe obraz.
         Wars ofteaza lung, ezitand pentru cateva secunde.
— Leon nu ar trebui sa te preocupe acum pe tine, imi zice scurt si rece.
— Te rog... vreau doar sa stiu daca e bine...
— Avaline nu te mai plange ca un bebelus, te face sa pari slaba. Si tu nu esti slaba.
— Vreau doar sa stiu...
Loveste metalul pe care stau cu podul palmei si o simt tremurand sub mine, punand orice nenorocita de celula din mine in miscare in doar cateva secunde cand isi infinge mana in gatul meu si imi lasa capul pe spate agresiv.
— Leon e inca inghetat, iar tu esti inca vie. Bucura-te de asta, si numai plange, zice plin de ura inclestandu-si maxilarul.
Leon e inca inghetat... probabil Monica nu a reusit sa ii dezghete trupul complet inghetat de atingerea mea, sau probabil... nu e inghetat, ci e doar... mo— nu. Leon nu e mort, nu poate fii. Stiu asta, simt asta. Wars nu e atat de crud incat sa isi lase nepotul sa moara...
I-a omorat pe soldatii dupa ce am plecat din camera. Incerc sa sterg asta din capul meu!

Ma priveste, fiind deasupra mea tinandu-mi trupul lipit de masa de fier, strans, apasat. Ochii lui... sunt asa calmi si reci incat nu pot ajuta sa nu ma holbez in ei, sa nu ma pierd in albastrul deschid care ii umple si oricat de mult vreau sa nu ii mai privesc, ceva nu ma lasa. Si incep iar sa tremur, pentru ca ceva din ei imi face lacrimile sa se opreasca.
— Gata cu holbatul, șoricel, imi zice si incerc sa ma uit in alta parte.
Jur ca incerc. Dar ceva nu ma lasa, nu ma lasa sa imi mut privirea sau sa ridic macar un deget si nici inima nu-s sigura ca mai bate, sau plamanii ca mai respira. Mana lui e inca pe gatul meu, si pentru o secunda cred ca asta e de fapt, mana lui plina de muschii care ma tine lipita de masa asta. Dar apoi realizez ca nu e mana lui, ci e doar puterea din ochii lui pe care o detine asupra oricui si cu care controleaza pe oricine.

— Poti opri competitia de holbat, spune ochii lui fixandu-i pe ai mei. Nu vei castiga.
Poftim? Tocmai a facut o gluma? Nu-s sigura pentru ca ochii lui sunt la fel de reci precum inainte...
— Dezleaga-ma... ii spun, inca tremurand usor.
— Nu inca. Nu te pot dezlega inca.
— De ce? ii sopresc asa incep sa aproape suna ca un suspin provenit din adancul gatlejului.
— Pentru ca, șoricica mea frumoasa, zi-mi o ocazie mai buna decat asta unde sa te gasesc atat de vulnerabila, isi strange mana in jurul gatului meu, atat de... speriata...
Nu zic nimic. Raman muta.
— ...atat de frumoasa.
Isi trece degetul mare peste buza mea de jos.
— Leon o sa fie bine, tu vei fi iarasi sedata ca Monica sa iti poata lua analize, iar cand te vei trezi vei primi raspunsuri la toate intrebarile tale. Chestia asta numai poate continua asa, iar tu ai nevoie sa sti totul; pentru ca... Avie... tu si cum avem vise...
Se ridica,
si pleaca.