Destin forjat de Stele.

Capitolul 39.

        Wars m-a scos afara. M-a urcat intr-o masina neagra. Si m-a adus pe malul marii.
        Valurile apei sa spargeau la mal, atmosfera fiind una rece. Afara era inca ceata, probabil era dimineata sau probabil asa arata marea in zilele noastre; lipsita de viata, fara culoare, incetosata. Ca vietiile multora dintre noi, dar cine mai tine cont? Briza rece imi aluneca peste bratele goale, si patrunzea usor prin colantii evazatii pe care ii port, si cumva asta ma facea sa simt ceva. Sa simt fiori, dar nu fiorii obisnuiti pe care ii simteam in inchisoarea lui Wars sau in azil, ci fiori adevarati pe care ii simti experimentand emotii adevarate.
— Iti e frig? ma-ntreaba, si scutur din cap.
— Nu, ii zic confuza. De ce?
— Tremuri.
— Sunt bine. Imi place, ii recunosc.
— Iti place sa tremuri de frig? se uit la mine de parca as fi nebuna, si isi arcuieste o spranceana.
— Nu, imi place sa simt fiorii pe piele... il lamuresc incercand sa zambesc, dar de unde zambet.
        Locul asta mi se pare ciudat. Simt ca am mai fost aici, dar nu stiu cand. Eu, mami si tati nu veneam niciodata aici, aproape nimeni nu venea aici cat timp eram normala. E ciudat,
— Si eu te pot face sa simti fiori, sopteste aplecandu-se spre urechea mea.
        Rosesc. Incerc sa ascund asta cat pot de repede si de bine pentru ca el nu poate stii.
— Cuvintele mele te excita, șoricico?
        Incepe sa ranjeasca.
— Vino, vreau sa iti arat ceva.
        Ma prinde de brat si ma trage dupa el pe nisipul umed si moale, undeva in fata unor stanci imense. Ma uit la el, el se uita la stanci, si continua sa ma traga pana cand sub picioarele noastre nu se mai afla nisipul, ci rocile dure si inecate de mare.
— Ce facem aici? il intreb, mana lui inca ținându-mi strans bratul.
        Priveste drept inainte, spre apa, spre orizontul care pare ca atinge cerul, si imi vorbeste fara a ma privii:
— Te-ai asemănat vreodata cu oceanul, Avie?
— Ce vrei sa spui? zic confuza, si il privesc.
        Chiar daca el nu ma priveste pe mine, ochii mei nu se pot indeparta din ai lui; au un ceva, iar acel ceva e cel mai oribil si rece lucru pe care l-am văzut vreodată.
— Vreau sa spun ca eu am facut-o.
— Te-ai asemănat cu un ocean? ridic confuza spranceana.
— Te-am asemănat cu un ocean, imi zice si isi indeparteaza atentia de la ocean spre mine, apoi continua. Cel mai frumos ocean, cel mai calm... dar cel mai devastator; cel mai adanc, intunecat.
        Cuvintele mi se opresc in gat fix cand voiam să vorbesc, iar ale lui ma ineaca.
— Fiecare dintre noi e asemănat cu ceva dea lungul vieții, continua el, eu spre exemplu eu sunt asemanat de soldatii mei cu Diavolul; cu un fel de drac fara suflet care nu e capabil de a avea emotii umane.
        Si gresesc cu ceva? Aproape zic, dar nu pot sa vorbesc oricat as vrea. Cumva conversatia asta devine interesanta dar ma face sa ma simt inconfortabil, mai ales cand mana lui imi strange mai tare bratul.

— Nu ca ar gresi cu ceva, zice ranjind, sau ca ar trebui sa imi justific acțiunile in fata lor sau in fata ta... imi strange mai tare bratul, dar nu ma misc.
        Nu ma misc pentru ca nu ma doare. Pentru ca mana lui nu o raneste pe a mea deloc, sau cel putin eu nu simt sa o faca. Ochii lui ii cauta pe ai mei, nuantele noastre diferite de albastru întâlnindu-se.
        Ochii lui sunt ca albastrul cerului, ai mei ca albastrul marii. Doua lumii diferite... intalnite la orizont.
— ...dar lasa-ma sa te luminez, șoricel: sunt om.
        E om. A omorat 15 soldatii ieri, si probabil multi altii, si se considera... om. Gandul ca si eu am facut acelasi lucru ma seaca de puterii.
— Si da șoricel, simt emoțiile la fel cum si tu le simți; la fel cum le simte toata lumea. Doar ca eu stiu ca le controlez si sa le ascund, pentru ca am un statut care ma obliga sa fac asta.
        Comandantul Suprem al Eldorei, Melborei, si Fanffosului de la varsta de 15 ani.

— Unde vrei sa ajungi cu asta? il intreb intr-un final cand cuvintele incep sa se lege in capul meu, creând o propoziție.
        Ma priveste lung, apoi nu o mai face, si se uita din nou la ocean. Isi scutura usor capul, o suvita neagra de par alunecandu-i pe fata.
— Habar nu am, Avie. Pentru prima data in mult timp habar nu am unde vreau sa ajung cu discutia pe care o port.
        Aproape ca rade.
        Ma opresc din respirat pentru o secunda, dar de ce? Nu e de parca sa stiu ca e prima data cand nu stie ce face ma face sa ma simt cumva. Bineînțeles ca nu.

— De ce suntem aici? ii pun alta intrebare.
— Ma gandeam ca poate ai nevoie de putin aer proaspăt, au trecut multi ani de cand ai iesit afara.
        Are dreptate. Ultima data cand am iesit afara a fost acum 4 ani, inainte ca doctorii sa ma forteze pe usile azilului si sa inchida in spatele meu usile, iar odata cu ele orice speranta la o viata normala.
— Oh.
        E tot ce reusesc sa zic.
— Da.
        Zice si el.
— Pot... pot sta jos? ii cer incercand sa ii gasesc din nou privirea.
— Vrei sa stai jos?
        Încuviințez din cap.
— Atunci sigur, stai jos. Dar nu iti inchipui ca te las sa stai pe jos.
        Mana lui ii da drumul bratului meu, si isi da usor haina jos, așezând-o pe rocile umede de sub noi.
— Stai jos.
        Rosesc si casc ochii la el. Se asteapta sa stau jos... pe haina lui? E nebun...
— P-pe...
— Exact, ma lămurește așezându-se jos pe propria haina. Haide, nu te musc. Rânjește. ...Nu tare.
        Fara sa mai scot vreun cuvant -pentru ca numai pot- ma asez jos pe haina lui, la o distanta convenabilă de el, si ceva de langa noi imi atrage atentia. Sunt doua nume gravate intr-o piatra, si cand le citesc devin stana de piatra la propriu.
        Alec + Avie si o inimioara.

— Ce sunt astea? Il intreb si imi trec vârful degetelor peste cele doua nume.
— Motivul pentru care suntem noi aici, imi raspunde. Nu stiam exact de ce doctorii iti aplicau tratament cu electroshock, si din pacate m-am grabit mult prea repede sa iti omor doctorul inainte sa te scot din azil, incepe sa explice.
       Raman fara aer si mirosul hainei lui nu ajuta deloc! Parfumul lui ma sufoca.
— Dar apoi Monica ti-a facut niște... analize cand te-am adus aici, si asa am descoperit ca suferi de Amnezie Afectivă.
— Poftim?
       Despre ce vorbeste?
— Amnezia Afectiva, iubire, pe înțelesul tau, e un fel de boala care te face sa uiți orice moment pozitiv al vieții tale.
       RespiraRespiraRespiraRespira. Respir. Amnezie Afectiva.
— Si se pare... ca tu le-ai uitat pe cele mai... pozitive din viata ta. Mintea ta e plina de ganduri negative, le simt, pe care le re-gândești la nesfârșit pana te mananca pe interior, pana te seaca de puteri.
       ...
— In ultimi patru anii ai pierdut o multime de amintiri, legate de parintii tai, de fratele tau—
— Fratele meu? il intrerup.
       Nu imi aduc aminte sa fii avut vreun frate. Am fost singurul copil al parintilor mei...
— Da iubire, Anton, fratele tau.
       Aproape ca lesin. Tin strans haina lui pe care stau si incerc sa zic ceva, orice, dar nu pot. E ca si cum cineva mi-a furat cuvintele din buzunar si le-a aruncat in ocean unde le-a lasat sa se scufunde ca eu sa fiu nevoita sa sar dupa ele si sa le scot inapoi la suprafata, fara sa stie ca nu stiu sa inot.
       Dupa cateva secunde, Wars continua:
— Ai avut un frate, Avie, repeta iar si simt cum aerul devine otravitor, apoi: Insa creierul tau a decis sa elimine orice amintire legata de el. A decis sa le elimine si pe cele legate de noi.