Jurnal de razboi

Tot in intuneric

Timpul trecea greu in celula mea. Aveam o nevoie disperata sa comunic cu cineva. Simteam ca voi muri in curand. Refuzam totusi gandul ăsta. Desi..
Sa fiu sincer, ramasesem fara urma de speranta. Incercasem sa evadez, recunosc. Voiam sa lovesc in ceafa paznicul care imi aducea mancare odata pe zi si sa fug repede. Sa nu mai stiu de locul ala niciodata. Sa scap.
Bineinteles, n-am reusit. Desi reusisem in prima faza, in timp ce alergam plin de speranta de-a lungul acelor coridoare am fost prins si impuscat in picior.
M-au aruncat iar in celula mea. De data asta, ma hraneau si mai slab. Slabisem deja cateva kilograme.
Ma chinuiam sa supravietuiesc. Nu mai doream decat sa vad lumina din nou.
Noaptea era un cosmar pentru mine. In timpul somnului, visele imi erau intunecate de cele mai negre ganduri.
Cu familia mea pierdusem de tot legatura. Nu mai stiam nimic de nimeni.
In celula era mai mereu extrem de frig. M-am imbolnavit de pneumonie.
Ma gandeam deja la moarte. La chestiile de dupa. Daca exista ceva dupa.
Buna lume :3 sper ca ti-a placut capitolul meu, daca ai propuneri, sugestii sau critici pentru cartea mea, te rog lasa-mi parerea ta in sectiunea de comentarii :)