Jurnal de razboi

O ultima speranta

Seara se lasase deja de doua ore. Lumea era tacuta. Spre deosebire de alte seri, cand urlau, plangeau, sau strangeau din dinti. Noi, prizonierii, duceam o viata extrem de grea in celulele de aici.
Multi murisera.
Puteam paria ca voi muri.
Deja nu mai gandeam aproape deloc pozitiv.
Tuseam rau.
Piciorul ma durea ingrozitor.
Aproape imi ceream moartea.
Vroiam o zi buna. Toate erau un chin aici.
In seara asta era liniste. Toti taceau. Paznicul adormise. Imi venea sa evadez. Aveam o dorinta arzatoare sa evadez. Dar nu mai ma puteam risca in halul ăsta. Imi era de ajuns pneumonia si piciorul ranit.
Pe la ora 3 dimineata, pe cand incepusem sa atipesc, dupa multe ore in care ganduri negre imi intunecau mintea, am auzit o soapta. Cineva soptea. Cineva, la fereastra de la usa soptea la mine. Am recunoscut rapid vocea. Era el. El.
El. Pe care il lasasem aproape mort la infirmierie. Mihai.
In mod automat, m-am ridicat de pe saltea, mi-am scuturat hainele de prizonier si am sarit langa usa.
Buna lume, sper ca v-a placut capitolul ăsta :3 nu uitati sa imi lasati parerile voastre, criticile si sugestiile in sectiunea de comentarii ;) multumesc pentru lectura, locuitorilor, va mai astept cu drag! >:D<