Jurnal de razboi

Spiritul lui de camarad

Vazandu-ma de multe ori pe ganduri si trist, Mihai se apropie intr-o zi de mine si-mi spuse:

-N-a mai scris nimic?

-Nu.. i-am raspuns eu ezitand.

-Imi pare rau... Va fi bine. Ne vom intoarce la rude si la copii, le vom povesti de front, de clima umeda de aici, si sunt sigur ca toti vor asculta cu sufletul la gura. Vom trai in tihna si ne vom relua activitatile de dinainte.

-Sincer, ma simt nerabdator.

-Uneori stau si ma gandesc la viata ce o voi avea dupa ce ma intorc, cum o sa preiau din nou gospodaria si voi lucra pamanturile. Si vom ramane dupa o zi de munca la camp sub un pom la umbra, vom dormi si vom depana amintiri de pe front. Si voi fi langa baiatul meu.

-Vreau sa-mi vad copilul. Cred ca a crescut mult de cand mi-am luat ramas bun si-am plecat.

-Mai tii minte cand eram ingrijorat pentru copilul meu? Ai fost acolo langa mine. Si de atunci, nu de putine ori mi-ai salvat pielea din mainile lor.

-Stiu, Mihai.. Fara tine, imi pierdeam viata in acea celula infecta.

-Petre, aminteste-ti mereu ca un camarad adevarat o sa mearga pana in fundul infernului dupa tine.

-Multumesc.Multumesc mult, i-am raspuns recunoscator.

Desi situatia legata de casnicia mea nu se imbunatatise, macar simteam ca Mihai, camaradul meu, intelege. Simteam ca am nevoie de somn, ma simteam extrem de epuizat...