Jurnal de razboi

Pe drum

Camionul defect ne arunca si ne zgâlțâia in toate directiile. Drumul parea a fi de pietre, bolovani chiar. Masina se oprea brusc, iar apoi incerca din greu sa porneasca iar. Locul unde ne aflam noi era slab luminat de o fereastra mica, pe unde razele soarelui abia daca aveau puterea de a patrunde.. Cerul era innorat. Puteam sa jur ca pana si cerul plangea pentru victimele din viitorul apropiat. Pe parcursul calatoriei, a plouat aproape incontinuu. Din cand in cand, soarele se mai ivea de dupa nori, ca mai apoi sa dispara in scurt timp. In acel loc, fiecare soldat isi povestea viata. Purtam discutii interesante. Dar un soldat, Mihai, era extrem de abatut, plangand noaptea in soapta. M-am apropiat de el intr-o seara si l-am intrebat:

-Ce e cu tine, Mihai? De ce plangi?

-Imi este teama pentru viata copilului meu. Sotia mea a murit, iar el acum este in grija parintilor mei bolnavi. Mi-e teama ca vor ataca satele, si nu va avea cine sa il apere, raspunse ezitand Mihai.

-Mihai, am spus eu, linisteste-te. Sunt mai mult ca sigur ca daca satele vor fi atacate in lipsa noastra, parintii tai il vor ocroti si il vor duce in pestera aceea secreta din munte.

Am reusit sa-l calmez pe bietul om. De atunci am pus bazele unei prietenii statornice cu Mihai. Camarazi pana la moarte.
Cam atat pentru capitolul acesta, sper ca v-a placut, o zi frumoasa sa aveti :3 .