Scoala de corectie ~Harry Styles~ FINALIZATA

capitolul 17

   

  Din perspectiva lui Melody

 
Cea mai grea parte este atunci cand trebuie sa alegi intre a renunta sau a incerca mai mult. Sa plec de langa el a fost cel mai greu lucru pe care l-am facut vreodata. Mai rau a fost ca nici nu a incercat sa ma opreasca, fiindca nu era stilul lui, dar undeva in adancul sufletului meu nu ma asteptam sa o faca. Dar as fi vrut...Simteam nevoia sa o faca si n-a facut-o.

Nu pot sa nu ma gandesc cat de bine e sa fii din cand in cand tinut in brate si sa ai macar pentru cateva momente impresia ca nimic rau nu te mai poate atinge, ca esti in siguranta. Credeam ca o sa il uit, dar zilele treceu si mintea mea tot la el era.

Toate aceste zile au format impreuna o luna. O luna in care el a fost absent din viata mea. Ma obisnuisem sa il am, sa-i povestesc tot ce mi se intampla, sa stiu mereu ce face si ce simte. Apoi...la un moment dat ne-am oprit. Ne-am oprit sa vorbim, sa mai fim acolo unul pentru celalalt. Uram sa ajung in camera si sa nu pot sa-i vorbesc, sa nu pot sa-i spun toate nebuniile de care am avut parte in acele cateva ore petrecute fara el...totul devenise pustiu. 

Nu ma mai astepta nici o poveste, nici un sfat, nici o gluma care sa ma binedispuna, nici macar o tachinare dragalasa. Nu mai era nimic. Totul inghetase.

Dar am realizat in timp ca totul fara el nu are viata. Mai bine nu aveam loc in pat dar sa  dorm pe un brat, decat sa am prea mult loc dar sa dau cu capul de perete cand te intorci in somn...  Inca nu puteam sa renut la el.

 
Am inaintat repede in camera. O usoara dar cunoscuta dezamagire m-a cuprins. Harry nu era in camera dar pe o parte nici nu ma asteptam. M-am asezat pe pat si l-am asteptat. Asteptarea mea nu a durat prea mult si Harry si-a facut aparitia in camera.

- Cum ramane cu noi?

- Scuza-ma ce?

- Harry cum ramane cu noi? Eu nu pot, nu pot sa te las. Am realizat ca te iubesc. Dupa cate mi-ai facut eu chiar am realizat ca te iubesc. Harry...vreau sa ma strangi in brate, sa-ti aud inima batand...

- Melody intelege, totul s-a terminat.

- Nu...nu mai vorbi asa.

-Melody gata, intelege, s-a terminat. A fost frumos tot ce a fost dar trebuie sa ne vedem de viata noastra acum. Intelegi tu, fiecare isi urmeaza calea crezand ca in cele din urma ele se vor intersecta din nou. Asta se intampla doar in filme. Noi traim o poveste reala Melody.

- Harry te rog...

- Nu. Vom iesi de aici intr-o buna zi. Ne vom gasi jumatatea. Nu stiu ce vei face tu Melody, dar eu voi reveni la vechile mele obiceiuri. Voi face ce eram obisnuit sa fac. Tu iti vei gasi un baiat bun care sa te iubeasca.

- Harry nu, taci, nu mai vorbi asa. Ma distrugi...nu vreau sa te vad cu alta fata. Nici nu pot sa imi imaginez ca noi nu vom mai fi. Cum sa nu existam? Harry te rog, gandeste-te....nu ma lasa.

Mainile deja imi tremurau incontrolabil. Nu mai aveam suflu. Deja plangeam isteric, desi nu trebuia sa fac asta. Harry trebuia pus in ipostaza asta Nu stiam ce mai pot face. Nu stiam cum sa indrept totul. Aveam nevoie doar de o sansa. Stiam ca pot sa fac dintr-o sansa o opurtunitate de a schimba totul. Puteam...dar el era de neclintit. Ma privea dezgustat, ma privea fara nici o expresie. Lacrimile mele nu il imuiau deloc. Nu descifram nimic pe chipul lui. Nimic. Nici ura, nici parere de rau, nimic doar...indiferenta ceea ce uram cel mai mult. Era indiferent cu mine si nu puteam accepta asta.

Vorbele lui imi strapungeau inima si mi-o sfasiau. Vorbele lui erau taioase dar cel mai rau ma durea ca...lacrimile mele, suferinta mea, rugamintile mele nu il imuiau. Nu il clinteam. L-am rugat, dar degeaba. Totul era in zadar.

- Harry, nu mai pot. Ma doare capul. Te rog...nu ma lasa. Cum sa stau fara tine? Cum sa nu te stiu langa mine? Cum sa nu ma alinti?

- Melody...asta nu e bine pentru niciunul.

- Harry te-am vrut, te vreau acum, te vreau mai tarziu, te vreau maine, te vreau peste zile, saptamani, luni, ani...Harry stiu cine esti, arunca-ti masca.

- Tu nu ma cunosti, tu stii doar ce vreau eu sa stii.

- Daca nu ma vrei acum, sa nu iti fie dor se mine mai tarziu.

Credeam ca daca  voi incerca sa folosesc psihologia inversa va ceda. Chiar nu aveam de gand sa il las sa renunte asa. Sau sa renunt eu asa repede.

- Ok.

- Cum am ajuns aici oare? Doare...am ajuns inamici din intamplare. Partea proasta e ca oamenii se schimba dar amintirile nu, ele raman. M-ai tinut in brate de parca aveai nevoie de mine ca sa supravietuiesti.

- A fost o ratacire de moment, a fost o mare gresala, tu esti o gresala. Te urasc.

- Nu exista ura fara sa fi existat inainte iubire. Tu nu ma urasti, te contrazici singur in legatura cu sentimentele tale.

Pufneste in dezaprobare.

- De ce ai plecat si tu?..

- Viata e grea scumpo. Fiecare se descurca cum poate.

- Desi a fost rupta in bucati, inima asta tot mai iarta. Nu renunta la mine bine? Nu renunta indiferent de situatie.

Tacea. Tacerea lui ma amortea, imi ingheta sangele in vene. Eu? Ce faceam? Asteptam sa vad ce decide...asteptam cu lacrimile uscate pe fata si altele proaspete in colturile ochilor. Ma durea pieptul din cauza suspinelor..

- Shh, du-te si spala-te pe fata si intoarce-te inapoi.

Am zambit slab dar era un zambet plin de speranta. Am plecat repede la baie. Mi-am strans parul intr-un coc slab si am ridicat privirea spre oglinda. Am tresarit usor. M-am privit. Am zambit. Mai apoi lacrimile m-au napadit. Cand am devenit atat de slaba? Cum am putut sa ma injosesc asa...imi venea sa ies si sa ii spun ca totul a fost o tampenie si ca il urasc si ca nu il vreau in viata mea. Dar m-am razgandit. Aveam nevoie de el. Mi-am dat cu apa rece pe fata. Am mai tras inca o data o gura mare de oxigen si m-am intors in camera. Ma astepta in patul sau, patul nostru candva. M-am cuibarit langa el si apoi l-am intrebat incet:

  - Deci cum ramane cu noi?