Psychologist - H.S.

Chapter 7

- Sophia... îi aud vocea după câteva minute de liniște. De ce nu mi-ai spus...?
- Nu vreau să îmi amintesc de el... am vrut să îl uit.
- Dar ce vrea?
- E obsedat, Harry. Mi-a omorât fratele, pe Archie, și când am aflat că el a făcut asta am plecat. Am plecat departe de București, departe de România, de casa mea, de mormântul părinților mei... de viața mea! Am fugit... am plecat ca să uit. În timp am reușit să mă vindec, să îl uit, să îl ignor în mintea mea...
- Trebuia să îmi spui... așa te-aș fi protejat. Acum nu ai mai fi fost rănită și-
- Sunt bine.
- Ești bine?
- Vreau să uit asta. O să încerc și o să reușesc!
Mă întorc cu spatele la Harry și el mă îmbrățișează. Nu adorm. Nu pot. Harry înghite în sec. Nu vreau să vorbesc cu el acum. Încă tremur.
- Îmi cer iertare că nu am rămas cu tine... îl aud șoptind în părul meu. Nu vreau să te pierd... acum când simt că îmi aparții... când simt că îți aparțin... continuă, șoptind. Se ridică în cot și simt cum mă privește. Mă prefac în continuare că dorm. Noapte bună, iubita mea... îmi sărută buzele și deschide ochii când îi răspund la sărut. Îl trag peste mine, ignor durerea din braț, îmi ridic genunchii și coboară cu săruturile pe gâtul meu.
- Harry...
- Da.
- Fă-mă să uit... îl implor, lacrimile curgându-mi pe obraji. Zâmbește trist, îmi șterge obrajii și mi-i sărută. Adoarme  pe pieptul meu, cu mâinile mele în părul lui. Oftează adânc. Îi privesc fața. Ochii lui sunt plini de lacrimi care se scurg pe obraji. Degetele sale de la mâna dreaptă sunt în părul meu. Îi iau palma și o sărut. Oftează iar și continuă să plângă. Palma lui se duce pe obrazul meu și își ridică privirea spre mine.
- Poate că nu mă crezi, dar te iubesc. spune și îmi sărută mâna. Zâmbesc și el nu așteptă un răspuns. Se uită la mine. Se întinde pe spate și mă așez pe pieptul său.  Se joacă în părul meu. E 04:50. Închid ochii.
*
Tot ce vreau e să scap de trecut. Să ajut oamenii să treacă peste cumpăna din viețile lor, să fiu fericită când îi văd că își revin. Edward a fost pentru mine cel mai frumos vis care s-a tranformat într-un îngrozitor și terifiant coșmar.
Harry mă privește. Mănânc încet sandvișul pe care mi l-a făcut. Televizorul din sufragerie e pornit și e lăsat să cânte.
- Poți pleca dacă ai treabă... îi spun puțin jenată că stă după mine.
- Serios? mă întreabă, așezându-se pe scaunul din fața mea.
- Da...
- Nu am treabă azi.
- Bine. spun iritată pe un ton nervos. Harry se uită la mine și zâmbește. Îmi pare rău... nu am vrut să folosesc tonul ăsta.
- E în regulă. Dacă să țipi la mine te face să te simți mai bine, eu accept orice. se întinde și îmi sărută nasul.
Tresar când îmi atinge ușor buzele cu ale lui. Închid ochii și îmi apăs buzele peste ale lui.
- Îmi era dor de buzele tale. spune și zâmbesc. Mă întind să îl sărut iar, dar cineva sună la ușă. Oftăm amândoi și Harry se ridică, dându-și ochii peste cap.
- Vreau să o văd! aud tocmai de pe hol după câteva minute de așteptare. Merg repede până la ușa de la intrare, dar mă ascund după perete.
- Nu cred ca poate primi vizitatori chiar acum. îi spune Harry calm.
- Nu-mi pasă cine ești, de ce e cu tine și ce cauți aici. Ea se simte rău și are nevoie de mine. îi spune Jamie pe un ton foarte grav.
- Am înțeles, dar te rog, nu vreau să o supăram acum... nu e tocmai momentul.
- Cine ești tu să-mi dai lecții în ceea ce o privește pe fata pe care o iubesc de doi ani? aud cum îl împinge pe Harry și ies în fața lui.
- Jamie!
- Sophi... mă privește. Ești bine... se apropie și mă îmbrățișează. Harry oftează, închizând ușa.
- Sunt bine.
- Mi-am făcut atâtea griji... ți-am promis că te voi proteja mereu și uite că nu am putut să fiu alături de tine! spune având lacrimi în ochi.
- Știi bine că nu aș fi vrut să ți se întâmple ceva... și în plus, eu m-am protejat și apărat singură toată viața... nu e nevoie să mă apere cineva...
Jamie mă îmbrățișează și Harry se uită nervos la noi. Îi fac semn din ochi să înceteze și își dă ochii peste cap.
- Bine... acum că te-am văzut sunt mult mai liniștit. Îți mulțumesc.
- Stai liniștit, totul este bine. îi spun și pleacă.
- Îmbrățisarea aia pe care i-ai dat-o e de fapt a mea. mă îmbrățișează supărat.
- Te porți ca un adolescent. îi spun râzând de comportamentul lui.
- Nu-mi pasă.
***

Din perspectiva lui Harry
Frații mei mi-au făcut o surpriză de ziua mea, cumpărând două bilete la Paris. Am fost la Paris. Ador Parisul, dar după tot ce s-a întâmplat cu Soph chiar nu am chef.
E la serviciu acum. A trecut ceva timp de când viața i-a fost dată peste cap, dar o văd cum vrea să treacă peste. A trecut cam o lună. Și o iubesc din ce în ce mai mult pe zi ce trece. Suntem în 29 Ianuarie și peste două zile fac 31 de ani. Lângă Sophia mă simt de parcă am 18.
- Soph?
- Da. răspunde la telefon.
- Mă întrebam dacă vrei să mergem în seara asta la tata. A spus că trebuie să ne spună ceva.
- Termin la 16:30. E bine?
- Da! Te iubesc!
- Ne vedem! spune și închide.
Nu mi-a răspund niciodată la "te iubesc", dar nu aștept asta. Înțeleg prin ce a trecut și nu mă supăr. Oricum simt că este iubita mea, chiar dacă nu o spune, o arată.
Este vineri și urăsc asta. Vineri nu lucrez și Soph are cea mai lungă zi. Trebuie să îmi ocup timpul cu ceva. Mă îmbrac și merg pe jos până la cofetăria renumită din colțul străzii. Este cald afară.
- Bună ziua! îi spun doamnei de la casă.
- Harold? aud o voce în spatele meu și simt cum mi se face pielea de găină. Nu mă întorc. Harry! mă strigă iar. Mă întorc.
- Amanda... o privesc pe mătușa Carlei, uitându-se la mine neutră.
- Am auzit că ai o nouă relație. E adevărat? privesc în jos fără să îi răspund. Harold, cum ai putut să o uiți așa de repede?! Prin câte a trecut din cauza ta! începe să plângă.
- Amanda, suntem doi oameni maturi. Nu e cazul să vorbim despre asta aici. capul meu se învârte și simt cum mă lasă fără puteri.
- Ai uitat-o... îmi spune și eu ies din cofetărie. Merg pe jos și mă opresc pe băncuța din fața blocului. Nu plâng, dar mă simt rău.
- Harry? o văd pe Sophia venind grăbită la mine. Ești bine?
- Da. îi spun și mă ridic. O prind de mână și deschidem ușa blocului.
- Deci pentru ea ai lăsat-o! o aud iar pe Amanda. Sophia se uită la mine.
- Lasă-mă în pace! îi spun și scutură din cap.
- Pentru această fată? Cum poți dormi noaptea știind că ea nu mai e?
- Pardon? o aud pe Sophia.
- Soph...
- Nu, Harry! Femeia asta te bântuie în fiecare zi, suferi pentru tot ce s-a întâmplat și apoi vine cineva care habar n-are prin ce ai trecut și te acuză? îmi prinde mâinile și simt cum mă calmez.
- Știi măcar cine sunt eu?
- Sunteți mătușa Carlei. Nu ne este teamă de dumneavoastră. Nu ați fost lângă el când a stat treaz în fiecare noapte timp de doi ani.
- Ai fost tu?
- Nu, dar sunt acum! Și credeți-mă că știu ce înseamnă pierderea familiei mai bine decât oricine! Dacă nu puteți trece peste, și vă înțeleg, măcar lăsați-ne pe noi să trăim!
Mă uit la ea, mă uit la Amanda, Amanda se uită la ea mânioasă.
- O să regretați... Clara va fi răzbunată!
- O zi bună! spune Sophia și mă trage de mână în bloc.