Psychologist - H.S.

Chapter 17

E 16:15. Intru în clădire.
- Bine ați venit, Dr. Quinn?
- Bună, fetelor! le salut. Ce s-a mai întâmplat?
- Nimic interesant, a fost așa pustiu fără dumneavoastră!
- Mai aveți o săptămână de pustietate! le spun și ele râd. Îmi sunt dragi, oare să le spun că mă vă schema Styles? Încă nu!
- În sfârșit! se ridică Dr. Muller de pe scaunul din biroul meu.
- În sfârșit! îl imit îmbrățișându-l.
- Sophia, mi-am permis să țin ședința în cabinetul tău, mă rog, în sala de conferințe din cabinetul tău, pentru că angajații mei vor trebui să se obișnuiască deja cu noul lor lider.
- Știam că nu veți mai sta mult la serviciu, dar totuși, nu e prea devreme?
- Draga mea, știi că îmi ești ca o fiică... și crede-mă că acum e momentul să mă retrag.
- Așa este, dar ce mă voi face singură? îl întreb, așezându-mă lângă el.
- Eu îți las ție tot. Știi bine că atunci când vei avea nevoie de ajutor, mă vei putea suna.
- Dr. Muller... sunteți cel mai bun doctor psiholog... cum mă voi ridica eu la acest standard?
- Nu vreau să aud. Dacă eu sunt cel mai bun, atunci tu ești pe locul doi!
- Haide, ne așteptă lumea! se ridică și se sprijină de perete.
- Sunteți bine? mă ridic imediat și îl prind de mână. Iau repede un pahar și torn apă. Poftim! îl ia și bea o gură.
- Nu te speria, sunt bătrân! spune și râde.
- Ați fost la medic?
- Eu sunt medic!
- Nu! Mergem imediat după ședință! îi spun și îl ajut să meargă până în sala mare.
- Buna ziua! salută când intrăm. Se ridică în picioare toată lumea. V-am chemat aici, dragi doctori, ca să vă acomodați cu spațiul în care vă veți întâlni de acum înainte. spune și râde. Cum i-am spus și fetei pe care o consider fiica mea, Sophia Quinn, a venit timpul să îmi iau rămas bun de la voi și de la această muncă. Sper ca voi să cunoașteți și să înțelegeți aceasta fată, acest doctor renumit! îmi face semn să merg lângă el și toată lumea aplaudă. Am emoții.

Din perspectiva lui Harry
Aud puțin din discursul lui Abraham. Intru în sală, fără ca cineva să mă observe. E în fața tuturor, alături de Abraham.
- Dr. Muller nu există cuvinte să vă mulțumesc pentru tot... lacrimile ei apar.
- Nu mă supăra, Sophia! o îmbrățișează Abraham.
- Iertați-mă, dar relația dintre noi a fost mai presus decât angajat-șef... le explică ea celorlalți care o aplaudă.
- Te rog, e momentul tău acum! îi sărută Abraham mâna și apoi se așează.
- În primul rând, vreau să îi mulțumesc acestui om minunat care a fost și va fi modelul meu în viața! În al doilea rând, vă mulțumesc vouă, dragi colegi, pentru că m-ați primit în familia aceasta mare și frumoasă! aplaudăm cu toții. Cum toți aveți adresa mea, voi aștepta propuneri sau orice altceva! Vă mulțumim pentru prezență! încheie și mă vede.
- Felicitări! îi dau buchetul de flori când intrăm în biroul ei și o sărut.
- De unde știai? mă întreb și eu râd.
- Harry! îmi aud vocea.
- Abraham! mă îmbrățișează când intră în birou.
- Ce faci bătrâne? mă întreabă Dr. Muller.
- Nu bine ca tine!
- Felicitări! ne spune Dr. Muller. Vă doresc o căsnicie frumoasă și sinceră exact cum sunteți voi! ne spune și Sophia îl îmbrățișează.
- Dr. Muller! Harry chiar a fost un pacient sau a fost un joc?
- Sophia... Eu nu am avut nicio intenție... însă, Harry chiar a trecut prin ce știi și tu.
- Îmi cer scuze... îmi prinde mâna, uitându-se în ochii mei. Dacă nu era Abraham aici, o întindeam pe birou.
- Iubito, nu-ți cere scuze. 
- Eu am plecat!
- Nu! Am spus că mergem împreună la medic! își ia Sophia geanta de pe birou.
- Sophi, chiar nu este nevoie... îți promit că mă voi duce mâine, acum sunt obosit, ce naiba!
- Promiteți?
- Îți promit! îi spune și o îmbrățișează.
- Iubito, pregătește-ți lucrurile, îl conduc eu pe Dr. Muller. îi spun și ea îl îmbrățișează iar.
- Harry... te rog să nu îi spui!
- O să fie zdruncinată...
- Te rog! Nu o lăsa să știe că am dureri!
- Abraham... chiar nu mai e nimic de făcut? Chiar nu putem învinge asta? Nu poți să mori așa pur și simplu! îl întreb pentru a zecea oară.
- Nu... și dacă ar fi, am deja 72 de ani! Cât mama dracului vrei să trăiesc? râde, dar îi piere zâmbetul când își amintește de Sophia.
- Îți promit că nu o să afle! Îți multumesc pentru tot... dacă nu erai tu-
- Știu! Dumnezeu m-a înzestrat cu ceva... și acel ceva a fost inspirația mea de a te trimite la ea. Nu mi-am închipuit vreodată că voi doi vă veți căsători! zâmbește și îmi prinde mâna.
- Nu o să afle. Îți promit!
- Mulțumesc! Vă aștept oricând pe la mine! spune și pleacă.
- Mergem? iese Soph după două minute.
Ne urcăm și plecăm. Când ajungem acasă o îmbrățișez și încep să plâng fără să mă pot controla.
- Iubitule! mă îmbrățișează strâns. Ce s-a întâmplat?
- Nu vreau să te pierd niciodată! plâng în continuare și îi șterg lacrimile ei de pe obraji.
- Of, dragule! Nu se va întâmpla niciodată asta! îmi sărută fruntea și mă tine strâns în brațe, plângând.
Dacă ar ști de ce plâng, ar distruge-o. Mă liniștesc și ne așezăm în pat.
- Mâine plecăm de dimineață, avem nevoie de somn. îmi spune și eu îmi așez capul pe pieptul ei.
- Va fi un zbor lung... oftez și eu, oftează și ea.
*
Deja am plecat de ore bune, mai avem câteva minute și aterizăm. Sophia doarme, ca de obicei.
- Iubito, haide!
- Am ajuns?
- Da.
- Pff! Și ce frumos visam! se oftică și eu îi sărut nasul. Ne ridicăm și căutăm mașina pe care am închiriat-o. E un Jeep roșu pe care îl găsesc repede.
- Ce vrei să facem? o întreb după ce ne instalăm la hotel.
- Vreau să mergem acum acasă.
- Acasă? Ești sigură?
- Da... vreau să văd dacă după atâția ani mai miroase a durere...
- Soph...
- Mă susții? își așează brațele în jurul gâtului meu, lipindu-și nasul de al meu.
- Mereu! Luăm o pauză de somn pentru că e încă noapte și mâine mergem. îi spun și ea cască. O așez în pat și o îmbrățișez.
*
Din perspectiva Sophiei
Casa este exact cum o știam. Este mult mai frumoasă decât atunci. Mătușa mea s-a ocupat de ea, se vede.
- Nu! aud o voce îngrozită atunci când vreau să deschid poarta ca să intru în curte. Mătușa Maria, sora mamei mele, își pune mâinile în cap. Te rog, nu intra! Nu intra! vine grăbită spre mine și trage ușa înapoi cum era. O păstrez pentru nepoata mea! Când se va întoarce acasă, va avea unde să stea! îmi spune și mă sperie.
- Maria! o strig când vrea să plece. Se oprește. Mătușă Maria... cade în genunchi în fața mea și plânge. Mă așez lângâ ea. Suspină din suflet și se uită în ochii mei.
- Te-ai întors, îngerul meu! Sophia mea... copilul meu... îmi spune și îmi mângâie mâinile și fața.
- Eu sunt! Sophia!
- Știu! Ai venit acasă, după atâta timp! mă îmbrățișează. Nu pot să plâng, sunt șocată.
- Maria, ce s-a întâmplat? o întreb când intrăm în casă
- După ce ai plecat, ne-a terorizat! Era în închisoare și tot primeam amenințări. Într-o noapte, am văzut pe cineva la geam. Am luat pistolul și când l-am văzut, l-am împușcat. Era prietenul lui Eduard care amenința că te va omorî... Dar e în închisoare acum. Eduard a fost eliberat.
- Știu!
- Știi?! A venit după tine? Ți-a făcut ceva?
- Nu! Dar l-am văzut.
- Îl omor!
- Maria! Suntem bine, crede-mă! În plus, mă căsătoresc! îi spun și arat spre Harry.
Maria se uită la mine. Ea are o fată, Tara.
Începe să plângă. Ne felicită și ne îmbrățișează. După ce îi povestesc viața mea și ea pe a ei, mergem la mormântul alor mei. Bucureștiul e frumos vara. Miroase a flori de tei și a trandafiri cruzi.
- Mă bucur că ești aici! mă îmbrățișează.
Văd unde este amplasat. E curat. Sunt flori multe.
- Unde e Tara?
- Are doi copii și s-au mutat în Franța. Sunt singură aici! zâmbește și îmi arată poze cu Tara. Plecăm din cimitir.
Seara vine imediat. Maria nu a insistat să rămânem la ea și cred că era ciudat dacă stăteam cu ea.
Mă plimb cu Harry în parc, lângă lac.
- Să ne căsătorim aici, mâine! mă oprește și îmi arată locul întins. Vrei?
- Da, vreau! îmi așez brațele de după gâtul lui și el mă învârte. Ne sărutăm și lumea se uită la noi, unii chiar aplaudă.
- De mâine vei fi Mrs. Styles!
- Te iubesc! îl sărut iar.