Psychologist - H.S.

Capitolul 25

Este ora 10 seara și Harry nu a venit și nici nu m-a sunat. E întuneric și e frig. Aud soneria și fug să deschis ușa. Pe covorașul de la intrare se află un plic mic alb. Mă încrunt și mă uit după cel care l-a lăsat, dar nu e nimeni. Iau plicul și mă așez pe canapea.

Îți mulțumesc pentru că te-ai gândit la mine și ai venit azi. Îți promit că o să fiu alt om. Ai trecut prin clipe de neîndurat din cauza mea pentru că eram gelos și prost. M-am schimbat. Am stat închis fără să văd pe nimeni pentru că am încercat să apăr un vechi prieten de celulă. Ești speranța mea și ai apărut atunci când m-am dat bătut și am lăsat soarta să învingă. Nu trebuie să renunț, pentru tine... pentru tot ce am avut. Te iubesc prea mult ca să renunț iar la tine.
Al tău Edward.

Împachetez scrisoarea și o pun în biroul meu în care știu sigur că Harry nu ar căuta ceva. Îmi șterg lacrimile și mă așez pe covor. Am greșit azi! Am greșit că m-am băgat! Că a trebuit să vreau eu mai multe informații! Îl cunosc prea bine pe Edward ca să știu că nu minte.

Aud iar soneria și mă ridic. Deschid ușa și îi văd fața lui Harry zâmbind, ținând un buchet de flori.

- Îmi pare rău că te-am lăsat singură până la ora asta! spune privindu-mă zâmbind ușor.

- Am avut treabă, nu am simțit cât de târziu s-a făcut. Cum a fost?

- Epuizant. E greu să aperi un puștan de 19 ani care, din ceea ce afirmă acuzatorul, a lovit o femeie și a fugit.

- Și care e adevărul?

- Nu conducea el mașina, ci tatăl lui care vrea cu orice scop să își vadă copilul în închisoare.

- Nu mă mai miră nimic. îi spun și mă așez în pat.

Îi mulțumesc în gând că alege să se schimbe aici și nu la baie. Îmi era dor de tatuajele lui. Se întinde pe pat și stă pe telefon.

- Pe bune, Harry? M-ai văzut azi cinci minute și acum stai pe telefon? îi spun în spirit de glumă.

- Iubito... sunt foarte obosit... spune întorcându-se cu fața la mine. îmi așez capul pe brațul lui. Îi mângâi încet pieptul și el îmi sărută fruntea. Sunt o proastă!

- Harry... orice s-ar întâmpla, să știi că te iubesc mult.

- Hei, Soph! Ar trebui să se întâmple ceva?

- Nu, dar doar vreau să știi.

- Și eu te iubesc! îmi spune și îmi ridică bărbia, apărându-și buzele peste ale mele.
*
Din perspectiva lui Harry
Nu știu dacă greșesc sau Sophia chiar îmi ascunde ceva. Orice ar fi, o las pe ea să îmi spună. Este sâmbătă și e dimineață. Corpul ei micuț este lipit de al meu și mă dau jos din pat fără să o trezesc. Caut dosarul unui client și îmi amintesc că a rămas în biroul Sophiei. Intru în cameră și caut printre dosarele ei perfect așezate în ordine alfabetică. Dacă nu aș cunoaște-o, aș zice că e obsedată de ordine. Găsesc dosarul și îl pun în geanta mea.

- Harry! îi aud vocea din cameră. Mă întorc la ea și o îmbrățișez. Se cuibărește sub brațul meu. Unde ai fost?

- Am căutat un dosar. îi spun și ea sigur a adormit. Iubito, azi trebuie să mă văd cu cineva.

- E sâmbătă! îmi spune nervoasă.

- Știu, dar nu durează mult. E un tânăr plecat din oraș și abia azi se întoarce.

- Ok, poate te întorci până diseară... spune supărată. Îi sărut mâna și mă ridic. Îmbrac unul dintre costume și plec închizând ușa.

Sunt singur la birou pentru că e sâmbătă și asistentele mele nu lucrează, dar e ok așa. Aud soneria și deschid ușa.

- Bună ziua, domnule Styles! Vă mulțumim pentru că ne-ați primit! spune tatăl băiatului.

- Nu este nevoie să îmi multumiți. îi spun politicos. Vă rog, luați loc! cei trei se așază. Ce s-a întâmplat?

- Fiul nostru a fost neatent și a lăsat însărcinată o fată. îmi spune mama băiatului.

- Văd că ești major, Erik.

- Sunt major și ea este la fel. Părinții ei mă acuză de viol, dar nu se pune problema de așa ceva! M-au chemat în instanță degeaba! Eu și Violet ne iubim și chiar dacă avem 18 ani, vrem copilul acesta! îmi explică Erik.

- Este de admirat decizia ta asumată plină de determinare. Violet este sigur de acord cu tine?

- Da!

- Am înțeles. Da, va pot ajuta, dar vreau ca Erik să îmi scrie tot ce s-a întâmplat și să îmi arate data viitoare când ne vom întâlni și cu cealaltă parte, adică părinții lui Violet. Erik, nu îți face griji! Totul se rezolvă, ok?

- Ok. Vă mulțumesc, domnule Styles! îmi spune și dau mâna cu el. Cei trei pleacă și eu trebuie să completez formularul din dosarul lui.

Deschid dosarul și găsesc un plic. "Pentru Sophia" scrie pe el. Îl deschid pentru că este deja rupt plicul și scot o hârtie. Simt cum inima mi se ridică în gât cu fiecare cuvânt pe care îl citesc. Edward? "Ești speranța mea"? "Multumesc pentru că te-ai gândit la mine și ai venit azi?" Azi când? Ce sunt astea? Mă ridic agitat de pe scaun și plec. Intru pe ușă și o văd pe Sophia în sufragerie.

- Hei, iubitule! Te-ai întors repede. îmi zâmbește. Îi arunc foaia și mă așez în fața ei. Harry-

- Nu vreau explicații! îi tai orice șansă. E adevărat?

- Harry, eu-

- Sophia, te-am întrebat ceva! Da sau nu?

- Da. spune sinceră și pune foaia pe masă. Mă ridic și îmi pun mâinile în cap în timp ce merg spre geam.

- Când te-ai dus?

- Ieri.

- Ieri? D-aia îmi spuneai că orice s-ar întâmpla tu mă iubești?

- Nu, Harry! Cum poți să crezi așa ceva?

- Nici pe asta n-o credeam! țip la ea arătându-i scrisoarea. Îți e dor de el? Vrei să te împaci cu el?

- Harry! se ridică și vine după mine. Îmi prinde mâna, dar eu o trag repede. Nu ai dreptul să gândești așa! Am fost ieri pentru că Jamie mi-a trimis în plicul acela poze cu mine și cu Edward de când eram împreuna, și nu poze cu tine când cică ai omorât-o pe Carla.

- De ce ți-a trimis așa ceva?

- Nu știu! Asta am încercat să aflu și se pare că Edward nu știa nimic despre așa ceva, mai ales că a fost pedepsit să nu primească vizitatori până ieri.

- De ce nu mi-ai spus? o întreb și ea ridică din umeri.

- De proastă! Nu am știut ce să fac... îmi era teamă...

- De mine? o întreb cu un ton mult mai calm.

- Nu... de ceea ce o să spui.

- Ai de gând să îl mai vizitezi?

- Nu.

- Păcat, pentru că eu am. îmi iau haina și cheile de la mașină și plec.