Psychologist - H.S.

Capitolul 31

– Ce însemnă asta? strig după el când intră în casă. Harry! intru după el.

– Sophia! Nu îmi e ușor să trec prin asta.

– Dar cum spui că am renunțat la tine? Cum poți să te gândești la asta?

– Îl iubești.

– L-am iubit!

– Îl iubești și acum! Am văzut în ochii tăi, îți e dor de el...

– Te rog, nu înțelege greșit.

– E așa sau nu? mă întreabă și eu nu îi răspund. Mă uit în jos. Vezi! E în regulă! Oricum, tot ce am avut noi a fost fals.

– Fals?

– Da, fals! țipă.

– Adică nu mă iubești.

– Nu așa cum am crezut. Am vrut o alinare și ai apărut tu. simt cum mi se înmoaie picioarele.

– Asta am fost eu? O alinare timp de trei ani?

– Da.

– Tu auzi ce spui? îl întreb plângând. Își șterge obrajii și nu mă privește.

– Mai bine plec. îmi spune și își ia cheia de la mașină.

– Iar fugi? îl întreb și se oprește.

– Nu mai am nevoie de dramă în viața mea. Mi-a ajuns Clara! spune și iese din casă. Rămân singură. Mă așez pe covor și încep să plâng. E prea mult. Edward, Jamie și acum Harry?

Din perspectiva lui Harry
Mă doare sufletul să știu că acum e singură. O iubesc cu toată ființa mea. Dar nu vreau să mă bag între ea și trecutul ei. Nu suport asta. Intru într-un bar, aproape de casă. Îl văd pe Edward și mă așez lângă el.

– Ai lăsat-o singură? mă întreabă nervos.

– Nu te preface că-ți pasă! îi răspund la fel. O iubești? îl întreb brusc după câteva minute de liniște.

– Nu.

– Așa i-ai zis! Ești tâmpit?

– E cu tine! Ce vrei să-ți zic? E soția ta acum, am înțeles și mă retrag.

Mă uit la paharul de coniac din fața mea. Ăsta nici nu vrea să lupte pentru ea... și eu am părăsit-o, am lăsat-o singură când avea nevoie de mine.

– Tu o iubești? mă întreabă sec.

– E soția mea...

– Te-am întrebat dacă o iubești.

– Da, o iubesc.

– Și totuși ai lăsat-o singură. mă uit la el.

– Trebuie să înțelegi că nu poți veni oricând vrei, să-i atunci un "te iubesc" și apoi să pleci.

– Nu o să fac asta. O să mă duc acasă și o să am grijă de Jamie. Prin metodele mele.

Las banii pe bar și plec. Intru în casă și e liniște. Mă duc în camera noastră și o văd întinsă pe covor. Mă așez lângă ea.

– Iartă-mă! îi spun și o îmbrățișez. Nu reacționează. Sophi, am fost prost! Te iubesc! Nu aș avea cum să nu o fac! Ești parte din mine!

– Nu. suspină. Totul a fost fals pentru tine. Am fost o simplă alinare.

– Nu știam ce zic! Nu gândeam.

– Nu vreau să te văd. se întoarce cu spatele.

– Nu spune asta. Te rog!

– Eu te rog pe tine să pleci! Dacă nu, plec eu. Se ridică și o prind de mână.

– Nu-ți mai dau drumul.

– Nu am energia necesară ca să mă opun acum, dar mâine dimineață o să scapi de mine.

– Nu vreau! Iartă-mă! îi sărut mâna și nu se uită la mine.

– Harry, gata! Ajunge! Am vrut să trec peste tot... peste trecut, peste copilăria mea îngrozitoare! Am muncit și m-am cufundat în muncă tocmai ca să uit! Problemele mele nu au dispărut niciodată și nu vor dispărea... Dacă nu poți să accepți asta... atunci ne spunem adio.

– Accept orice pentru tine. Ești soția mea!

– Când am nevoie de tine vii și îmi spui că am fost o simplă alinare de care aveai nevoie?! Ți-am suportat multe, dar nu sunt obligată să suport și asta!

– Te iubesc, Sophia!

– Eu plec. se ridică și iese din cameră. O las să se liniștească. Am rănit-o.

Din perspectiva Sophiei
M-a rănit atât de tare. Ies din cameră, iau cheile mașinii și plec. Nu știu unde mă duc, știu doar că vreau să fiu departe de toți. Ajung pe o plajă. Mă descalț și intru cu picioarele în apă. E rece. Mă întind pe nisip și mă uit la stele. Poate că de liniște aveam nevoie acum. De valuri, de nisip și de marea de stele. Nu vreau să mă gândesc la Edward sau Jamie sau chiar la Harry. Vreau să am mintea plină de sunetul valurilor, să simt nisipul pe piele și să număr stelele. E frumos să stai în liniște. Lacrimile fierbinți în aluncă pe obraji și ating nisipul rece. Stau mult timp pe nisip. Mă uit prea mult la stele, până mi se închid ochii.

*
Mă trezesc brusc când simt ceva umed pe fața. Mă ridic și văd un câine uriaș lingându-mi mâna. Nu mai e nimeni pe plajă, suntem decât eu și câinele uriaș.

– Hei! îl mângâi când mă dezmeticesc din somn. Ești singur? mă uit pe zgarda lui pe care scrie "Happy" și un număr de telefon. Se pare că ești pierdut, Happy! îi spun și îl îmbrățișez. Deschid telefonul și văd multe apeluri de la Harry și multe mesaje.

– Happy! aud din depărtare. Happy! cineva îl strigă. Câinele nu se ridică, stă cu botul pe picioarele mele și se uită fix în ochii mei. Văd un bărbat alergând spre noi.

– Se pare că ești căutat. Aici! îi fac cu mâna și el fuge.

– Câine mic ce ești! De ce fugi așa? își îmbrățișează prietenul și Happy e happy. Mulțumesc mult pentru că l-ai găsit! îmi spune bărbatul brunet.

– De fapt, el m-a găsit pe mine. mă ridic în picioare și îmi scot cheile din buzunar.

– Pleci deja? Noi abia ne-am început antrenamentul. Poate rămâi cu noi.

– Îți multumesc, dar nu sunt aici pentru antrenament.

– Oh, scuze atunci! Onur, apropo! întinde mâna și mă uit în ochii lui.

– Sophia! îi prind mâna. Ești cumva grec? îl întreb.

– Meh, ești pe aproape... turc. Dar am locuit toată viața în America și acum aici.

– Oh! Am înțeles.

Ne uităm câtva secunde bune unul la celălalt. Onur îmi zâmbește. Happy stă cuminte.

– Ăm... ar trebui să plec. spun în cele din urmă.

– Corect! Și noi să ne continuăm antrenamentul! se uită la Happy.

– La revedere! îi spun trecând de el.

– Stai! strigă și mă întorc. Cum pot să dau de tine? mă întreabă.

– Nu poți! îi răspund zâmbind. Își scutură capul și se uită la câinele lui.

– Când ai nevoie de un prieten, mă găsești aici! strigă după mine și îi fac cu mâna din mașină.

Ajung acasă. Bag mașina în garaj și îl văd cum vine înaintea mea.

– Iubito...

– Harry, nu! Trebuie să terminăm asta acum!

– Adică?

– Ne despărțim, Harry!