Make me | 1

Capitolul 29

"Deschide usa!" Incepe sa bata cu pumnul în ea tot mai puternic. "Deschide-o, ascultă-mă." Cred ca lovise și cu piciorul de câteva ori în ușă.

"Am nevoie de puțină liniște. Atât îți cer." Spatele meu este lipit de ușă și ma las usor în jos.

"Nu o să găsești liniștea în felul acesta. Nici măcar nu mă lași să-ți explic!" Glasul lui are o nervozitate tristă, iar pumnii lui lovesc ușa tot mai grav. "Îți jur că o sparg naibii!" Se răstește de pe partea cealaltă a ușii, apăsând de cateva ori pe clanță.

"Nu e nimic de explicat, tu chiar nu înțelegi? Fapta e deja consumată, am aflat intențiile tale!" Vocea îmi este răgusita, si cu siguranta Lucas se străduiește sa ma audă, dar nu am de gând să-i deschid ușa.

"Deschide dracului ușa!" Bănuielile mele sunt confirmate, lovește ușa și cu picioarele. Din cauza loviturilor sunt zguduită de câteva ori, așa că mă dau la o parte să mă feresc de orice accident posibil.

"Încetează, o să o dărâmi în felul acesta!" Strig holbându-mă la felul în care ușa aproape se prăbușește.

"Ei bine aș înceta, dacă mi-ai deschide-o naibii!"

"Nu vreau să te văd!" S-a oprit. Nu scoate niciun sunet. Nu îmi răspunde. E liniște. "Lucas?" Întreb apropiindu-mă de ușă, lipindu-mi urechea de ea. Nu aud nimic. A plecat? "Lucas?!" Îl mai strig o data, dar nu primesc nici un răspuns din partea lui. Mă uit pe gaura cheii, dar nu pot zării nimic în afară de peretele holului. Cu greu, mă ridic în picioare. Descui ușa, după care o deschid sceptică. Spre surprinderea mea, îl găsesc pe Lucas stând în fund, lipit de perete, cu capul între palmele sale. Își ridică privirea și în cateva secunde s-a si ridicat în picioare. Fac un pas în spate, apucand clanța ușii.

"Nu, nu, nu, nu, nu, stai!" Pune mâna pe ușa, împingand-o în partea opusă. "Nu mă poți ignora la nesfârșit!" Își pune piciorul în prag. M-a pus dracul să verific dacă plecase.

"Privește-mă." Mă opun fortei lui, incercand să inchid ușa, dar eșuez lamentabil.

"Tot ce îți cer este să ma asculti! Îti jur, nu o sa te ating, nu o să iti fac nimic, vreau doar să vorbim. Adică să ma asculti..Nu e drept altfel!" Își dă o mana prin par, muscându-și obrazul pe interior.

"Poftim?!" Las ușa în pace, dezechilibrandu-mă cateva clipe. "Tu îmi vorbesti mie despre ce e drept și ce nu? Tu?" Aproape îi râd în față, făcând câtiva pasi spre el. "Ești incredibil." Îmi pun mainile în șolduri.

"Da, eu. De ce judeci situația după o singură foaie pe care ai gasit-o întâmplător?" Face un pas în spate, aflându-ne amândoi pe hol înapoi. Nu vreau să îmi imaginez ce înjurături primim din partea celorlalți oameni cazați aici.

"Nu este vorba numai despre foaia aia nenorocită! Am aflat cum stă treaba cu tine! Nu te mai ascunde după deget. Vi aici si te prefaci atat de bine în fața mea! De parcă ai da vreun ban pe faptul că imi datorezi niste explicatii!"

"Nu stiu despre ce vorbesti, Mia!" Gesticulează nervos.

"Ba da, știi foarte bine! Vrei să vorbim? Poftim, vorbeste! Eu nu am ce să iti spun, decat ca esti o persoana jalnica! Si eu care credeam ca aparentele inseala! Te compătimeam pentru că lumea te credea o persoana ipocrită, dar s-a dovedit că tu chiar asta esti!" Îi împing umărul, dar nu se clintește prea mult. Mă urmarea cu o incruntatură pe frunte, ochii fugindu-i in toate directiile, parca neîntelegand ce vreau sa spun.

"Nu..nu știu ce tot spui aici! Poate că sunt o persoană jalnică, dar ipocrit nu sunt. Cel puțin nu față de tine." Nu îi raspund, iar acesta face un pas în față. "Spune ce altceva stii." Se holbează intens în ochii mei, înălțimea lui și expresia sa serioasă mă intimidează.