Make me | 1

Capitolul 52

"Lucas!" Îl strig în timp ce mă trage ca un nebun după el, ieșind pe ușa localului. Nu am nici cea mai mică idee ce se petrece în mintea lui și ce îl deranjează atât de mult.

Mă deranjează faptul că mă ignoră, dar continuă să îmi strângă mâna și mai tare, ca nu cumva să încerc să scap din strânsoarea lui.

Abia mă pot deplasa pe tocurile astea, și fiind târâtă de Lucas îmi este și mai greu. Cu chiu cu vai, am ajuns cumva lângă mașina lui, scotocindu-se prin buzunare după chei.

"Lucas." Îi spun numele pe un ton jos, care să-i arate că nu am de gând să mă cert cu el. Chiar nu asta intenționez să fac. Dacă am învățat un lucru despre el, este că atunci când trece printr-o stare de nervozitate trebuie răbdare multă din partea mea.

"Te duc la mine." Îmi răspunde, deși nu l-am întrebat absolut nimic în legătură cu asta. Îl las în pace cât timp urc în mașină, și pentru că eu uitasem, Lucas se apleacă peste mine pentru a-mi pune centura de siguranță. Mereu face asta.

Nu sunt sigură ce ar trebui să spun în acest moment, dar ceva îmi spune că orice as face, bomba din Lucas tot va exploda mai devreme sau mai târziu.

Chiar sper din tot sufletul ca seara asta să nu-mi fie ruinată. Totul a decurs atât de frumos pentru mine, mi-a uns sufletul care era atât de mâhnit, și nu vreau să se întâmple ceva și fericirea să-mi fie spulberată.

"Ce s-a întâmplat?" Deschid subiectul, trăgând în jos de materialul rochiei mele firave. Degetele lui strâng volanul, gest care mereu mi-a lăsat niște fiori pe șina spinării.

"Nimic." Îmi taie aripile care deja se avântau în speranța ca aș putea să-l descifrez așa ușor.

"Dar mi-ai promis." Îmi strâng mâinile la piept, uitându-mă cu dezamăgire la încruntătura de pe fața sinistră a lui Lucas. Nu îmi place când e așa.

"Știu." Răspunde scurt, ducându-și mâna pe schimbătorul de viteze. "Doar așteaptă să ajungem acasă, bine?" Îmi rod obrazul pe interior, simțindu-mă neputincioasă.

Aș prefera să mi se destănuie acum, dar nici nu vreau să fiu pisăloagă și să-l trimit la limită. Știu că trebuie să îmi stăpânesc și eu nevoia asta mare de a deține controlul. E destul de dificil, dar încerc.

"De ce conduci cu așa viteză?" Îi spun văzând că accelerează tot mai tare, fapt care mă face să fiu nesigură pe felul în care conduce. Niciodată nu mi-au plăcut persoanele vitezomane, așa că de data asta chiar am să îi spun vreo două lui Lucas.

"Nici măcar nu conduc cu viteză. Am 80 km/h." Trage de volan virând la dreapta.

"Da, Lucas, dar suntem în oraș și restricția e 50 km/h." Îmi dă o scurtă privire prin oglinda retrovizoare, dându-și ochii peste cap. Mă mulțumesc când văd că pune frână și încetinește ușor până ajunge la viteza adecvată.

"Îmi cer scuze." O spune brusc, prinzându-mă pe neașteptate.

"Pentru ce?"

"Nu știam că nu îți place viteza." Mă uit la el compătimitor, și mă tot întreb ce îl roade atât pe interior.

"E în regulă." Nu vreau să îi mai provoc alte insecurități. Nu știu ce se întâmplă cu mine, dar am o dorință în mine de a nu cumva strica ceva, pentru că lucrurile nu se repară atât de ușor cu Lucas. Încă sunt uimită de apariția lui Lucas la ziua mea cu scopul de a recupera ce am pierdut amândoi.

Totul a fost mai mult decât am cerut eu vreodată, și îi sunt recunoscătoare atât mamei, cât și tatei, că au fost de acord să îl invite pe Lucas, chiar dacă au plănuit ei ceva pe la spatele meu. Măcar a avut o întorsătură frumoasă.