Make me | 1

Capitolul 53

Îi rânjesc forțat lui Dylan, pentru a încerca să fac să dispară tensiunea pe care o simt pe umerii mei. Privirea lui Dylan cade pe mâna lui Lucas încleștată în jurul taliei mele, făcându-l să se încrunte nedumerit de apropierea asta.

"Chiar nu te văzusem." Îi spun răsuflând un chicot fals. Nu prea știu ce să îi spun băiatului, îl cam lăsasem baltă la întâlnirea aia, care oricum, era un dezastru pentru mine, și am sfârșit lăsată cu ochii în soare la rândul meu.

"Am observat asta." Spune chicotind la rândul lui, gesticulând către podeaua pe care îmi scăpasem telefonul.

"Domnule Denzel!" Vânzătoarea cea stângace strigă de la o depărtare de câțiva metrii dintre noi. Mă uit la ea încruntată, neînțelegând de unde îl cunoaște pe Lucas și de ce i se adresează în acest fel.

"Nț, mă întorc imediat." Îmi spune în ureche, dându-i o privire urâtă lui Dylan, și își desface mâna înfășurată în jurul meu, mergând în direcția acelei fete. Mă uit intrigată în urma lui, rămânând cu gura căscată când intră cu acea fată pe o ușă. Asta ce mai e acum?

"Ce faci? Cum o mai duci? Nu te-am mai văzut de când am ieșit." Pentru câteva momente uitasem că Dylan e aici, lângă mine, eram prea preocupată să descifrez ce s-a întâmplat acum.

"De la foarte bine în sus." Îl asigur schițând un zâmbet amabil pe față.

"Văd că..vă merge bine?" Întrebarea lui are o tristețe aparte, și chiar mă face să îmi pară rău că lucrurile au decurs în acest fel. Allison m-a făcut să îi dau speranțe false lui Dylan, pentru că pe mine nu m-a ajutat cu absolut nimic ieșirea. Și acum chiar regret acest lucru.

"Da, suntem bine acum." Îmi plec privirea în jos, în timp ce buzele sale se presează într-o linie subțire și oftează. Chiar mă simt prost.

"Presupun că mereu va fi el, nu-i așa?" Îmi spune cu o expresie compătimitoare, gesticulând cu bărbia către ușa pe care intrase Lucas cu acea fată. Ce fac ei acolo în acest moment? Dacă aș trece peste bunele maniere, aș pleca chiar acum după Lucas în camera aia sau ce o fi.

"Poftim?" Nu înțeleg întrebarea lui.

"Mereu o să fie el pe primul plan, nu? Adică, chiar dacă e nesigur pe tine și toate cele." Pot spune că sunt ușor deranjată de faptul că vrea să insinueze ceva în legătură cu Lucas.

"E iubitul meu." Îl anunț și pe el, cu toate că mă simt mai mult decât penibil. Trebuia să i-o spun și trebuia sa știe. Nu am de ce sa ascund adevărul de el, pentru că niciodată nu i-am dat chiar atât de multe de înțeles.

Fața lui cade în uimire o dată ce cuvintele mi-au părăsit gura, și își arcuiește ambele sprâncene. Reacția lui îmi spune că ăsta era singurul lucru pe care voia sa i-l spun.

"E iubitul tău?" Întreabă de parcă s-ar asigura că a auzit bine. Eu chiar mă simt prost, și nici măcar nu mă pot uita la el acum.

"Da." Răspund cu o voce mică, jucându-mă jenată cu materialul rochiei.

"Oh, înțeleg. Bine de știut atunci." Ridică din umeri, băgându-și mâinile în buzunare în timp ce Lucas iese din nou din acea cameră necunoscută mie. O să aflu ce e cu ea imediat.

"Tu ce faci aici atât de devreme?" Îl întreb la rândul meu, tensionându-mă din nou când Lucas se lipește de mine. Faptul că am tocuri e un avantaj, căci sunt mai înaltă iar diferența dintre mine și el nu mai este atât de mare, deși încă este mai înalt decât mine.

"Încerc să dau de dobitocul ăla de administrator. Vreau să vorbesc cu el de ceva vreme, dar nu prea pare că are de gând să-și dea interesul." Se revoltă gesticulând cu mâinile în toate părțile. Observ cum pieptul lui Lucas urcă și coboară tot mai repede, făcând un pas mic în față în direcția lui Dylan.