Make me | 1

Capitolul 72

Eram împietrită acolo, de parcă creierul meu s-a blocat într-un șoc. Nu îmi dădeam seama dacă asta chiar se întâmplă.

Era cât se putea de real, Justin m-a sărutat.

Ei bine, sărutat e mult spus. A încercat cel puțin, căci eu nu i-am răspuns deloc, ci am rămas înlemnită pur și simplu sub acțiunea lui.

În sfârșit am reușit să îmi trezesc creierul la realitate, și m-am pus în funcțiune. Mi-am așezat palma pe pieptul lui, și l-am împins ca să se despartă de buzele mele.

Când i-am întâlnit privirea, era chiar foarte zăpăcit și întors pe dos.

Cu ce drept făcuse asta? Cum și-a dat singur acordul să mă sărute? Nu aveam nevoie de asta. De atingerea lui în felul ăsta, și nu îmi vine să cred că faptul că m-am lăsat consolată de el, l-a făcut să interpreteze greșit lucrurile. Ce e greșit cu băieții și gândirea lor atât de stricată?

"De ce ai făcut asta?" L-am întrebat indignată, dându-mă puțin mai departe de el. S-a uitat la mine țintă, și a scos un sunet ciudat când a încercat să vorbească.

"De ce mă întrebi asta?" Brusc, el devenise cel ofensat. De parcă eu l-aș fi acaparat în felul ăsta fără ca măcar să am certitudinea că asta își dorește.

De ce m-ar fi sărutat, oricum? Justin nu mă place deloc. Abia începuse să mă placă, așa, ca persoană în general, ce să mai spun de plăcut în sensul acela. Nu mai are logică acum.

"Cum adică de ce te întreb asta?" M-am încruntat deranjată de atitudinea lui tâmpită. "Glumești, nu-i așa?" Eu încă speram să mi se spună că era o farsă, sincer, pentru că m-a luat o durere de cap
infernală.

Universul vrea să mă înghită? Vrea să mă facă să dispar de tot? Să mă șteargă de pe fața pământului?

De ce mi se întâmplă toate mie? De ce toate într-un timp scurt. Mă lovesc de fiecare lucru pe rând, și cu cât mai mult trece timpul, cu atât mi-e teamă că ceva va avea să se mai întâmple.

Am înghițit așa multe în săptămânile astea încât nu mai suportam nimic. Capul îmi bubuia, urechile îmi vâjâiau, ochii îmi erau inflamați și gândirea neclară. Nu mai suport să aud sau să văd pe nimeni în acest moment. Îmi vine să urlu din toți rărunchii, căci mă simt de parcă aș fi ținută într-o cușcă din Seattle, forțată să trăiesc cele mai neplăcute lucruri posibile. Mă rup în mii de bucăți, și tot eu sunt cea care le mătură și încearcă să le repare. Ghinionul meu este că nu am fost niciodată bună la puzzle, așa că după cum se poate vedea, nu mă pot ajuta.

"Te-am sărutat, nu trebuie să reacționezi așa." A înghițit în sec, și și-a reluat fața lui serioasă. "Oricum, eu am fost cel respins." A dat din umeri, ofticat chiar. Ofticat că l-am respins?

Ce ar fi trebuit să fac? Să îl primesc cu brațele deschise, să mergem în apartamentul lui unde mă aștepta sora lui psihopată și să ne petrecem o aventură de o noapte? Asta credea că se va întâmpla? Că m-a prins într-un moment vulnerabil și acum poate profita de mine?

"Justin, tu realizezi puțin ce ai făcut?" Mi-am presat degetele de tâmple, încercând să opresc durerea de cap. "Nu trebuia să mă săruți. Vreodată."

"Mi-ai spus că nu mai ești cu Lucas." Face mișto? Face mișto de mine acum? Sau el chiar aduce asemenea argumente?

"Și pe limba ta ce înseamnă asta? Că aș vrea să mă săruți? Să îți dau ție prioritate?" A pufnit pe nas, luându-și și mai ofticat privirea de la mine.