ONE OF A KIND

Chapter Thirteen

CHAPTER THIRTEEN
—drawback

≡

Cinci zile mai târziu de la micul incident, cei doi nu și-au mai vorbit absolut deloc. Pe lângă miracolul că nu își mai vorbeau, abia dacă se mai vedeau dimineața în weekend sau seara în toată săptămâna. Jungkook venea la fel de târziu ca deobicei, iar dacă se întâmpla ca Taehyung să fie în continuare treaz la acea oră, ei bine, doar alegeau să se prefacă neștiutori de existența celuilalt. Seokjin a evitat să îi mai vorbească lui Taehyung despre Jungkook și în principal să discute despre mariajul lor, doar ținând discuții ca între cei mai buni prieteni. Acea zi a fost una care nu ar fi trebuit niciodată să susțină atât de multe evenimente stranii. În primul rând, Taehyung și-ar fi dorit ca Jungkook să nu fi venit niciodată în acel cămin, deoarece acum copii care au avut șansa să-l cunoască pe cel care l-a furat pe Taehyung, nu mai încetau din a-l întreaba când vreodată Mr. Jungkookie îi va mai vizita. Chiar dacă Taehyung le răspundea cu un răspuns adecvat, adânc în sufletul său își dorea ca Jungkook să nu mai pună piciorul acolo. Era singurul loc în care nu se simțea constrâns de acea căsătorie stupidă. Imediat după ce pleca din studioul său și al lui Seokjin, se retrăgea alături de acei copii care îi luminau dispoziția, iar Taehyung nu își dorea ca Jungkook să fie umbra din viața lui. Știa foarte bine că dacă într-adevăr voia să se retragă într-un loc undeva unde nu era și Jungkook, era în casa unde până atunci a locuit, alături de părinții lui, dar pentru că tatăl și mama sa au o mare legătură cu acest mariaj----atunci desigur că nu, un loc plin de suflete inocente era mai bine primit decât orice loc în care putea merge.

Însă era duminică, iar Taehyung nu s-a simțit prea liniștit când și-a dat seama că în acea dimineață Jungkook încă era acasă. Ei bine----toată ziua de sâmbătă a fost acasă, însă Taehyung a fost cel care a părăsit casa. Nu avea unde să meargă azi deoarece Namjoon avea plănuit să își petreacă toată ziulica împreună cu Seokjin, căminul de copii avea nevoie de pauză în weekend, iar aceea fiind o șansă pentru a merge în vizită la părinții săi —chiar dacă nu era cea mai încântătoare idee— s-a scurs pentru că până și ei aveau ceva important de făcut. Putea pur și simplu să rămână toată ziua în camera sa sau să privească un film, afară neputând să meargă deoarece era puțin cam frig----pentru o plimbare. Singura scăpare era dacă Jungkook urma să plece, însă luând în considerare că era ora zece iar acesta nu era plecat, șansele de a rămâne din nou singur acasă erau foarte scăzute. Și-a făcut drum spre bucătărie încă fiind obosit chiar dacă a dormit foarte multe ore. Îi era foame, iar singurul mic dejun pe care știa să-l facă erau clătitele. S-a asigurat să se aprovizioneze în caz că era prea leneș pentru a da comandă de mâncare. Înainte de a intra în bucătărie, s-a sprijinit de ușă, zâmbind pentru că abia atunci și-a dat seama cât de idiot era; dacă era atât de obosit, putea amâna micul dejun pentru încă câteva minute, doar pentru a alunga în camera lui acel sentiment de somnolență. Dar totuși era acolo, așa că trebuia să își pregătească micul dejun---până la urmă nu s-a trezit doar pentru că ora zece era destul de tărzie, dar și pentru că stomacul său cerea mâncare. Intrând în încăpere, mirosul puternic al cafelei pe care doar Jungkook o putea bea, l-a făcut să se dea câțiva pași înapoi. În ciuda faptului că acela era mereu mirosul dimineții în bucătărie de patru luni, Taehyung încă nu a putut să accepte acel miros. Nu îi plăcea absolut deloc cafeaua, iar espresso era una dintre cele mai tari cafele pe care le-a mirosit vreodată. Până la urmă s-a îndreptat spre dulapul în care își ținea ingredientele și în special punga de cereale---nu putea rămâne flămând până când reușea să facă destule clătite cât să îi ajungă pe plac. A oftat, părând deja și mai obosit; un singur lucru nu îi plăcea la acea bucătărie; dulapurile erau puse atât de sus încât câteodată —cum ar fi în acea stare— nu reușea să ajungă la boluri sau lucrurile pe care le mai țineau în ele.