ONE OF A KIND

Chapter Thirty

Atenție! conținut sensibil.
Lectură plăcută!
_________________________________________

CHAPTER THIRTY
—mágoa-2

≡

Toate ca toate, dar Jungkook era disperat, aproape că disperarea sa întrecea limita de acea dată. Se uita la ceas încontinuu, în timp ce își dezordona camera odată imaculată, fără alte cuvinte perfectă. Noroc de aerul condiționat, astfel ar fi fost dat peste cap de căldura verii și cea pe care și-o provoca muncindu-și corpul în a căuta lucrul care din minut în minut îi putea strica toate planurile. Privirea îi era una disperată la fel ca și comportamentul, ceasul care era așezat pe perete și sunetele groaznice care veneau din el erau complet săritoare de minți. Taehyung putea veni acasă în orice minut sau secundă, să vadă dezastrul care era acum și lucrul pe care îl căuta de jumătate de oră. Căutarea lui nu a dat niciun rod, căci știa că se va da bătut în curând. Căuta acul în carul cu fân, iar el își făcea munca una mult mai grea încărcându-se cu gânduri paranoice. În niciun caz Taehyung nu putea veni acasă atât de devreme, în plus nu i-a spus nimic despre o anume oră la care venea înapoi, unde anume se ducea sau ce făcea. Ar fi trebuit ca acest sentiment conștient să îl liniștească pe Jungkook măcar puțin, ei bine erau pure minciuni, pentru că nu se putea încrede nici în sine în acel moment. Știa că de cele mai multe ori era o persoană ordonată, erau rare dățile când nu era atent la ceea ce făcea, iar asta era una dintre rarele momente, o trăia chiar acum---un coșmar, chiar dacă părea o nimica toată, la mijloc stătea conștiința brunetului care nu mai avea nevoie de o altă critică, inima îi era umplută cu ele până la refuz.

S-a oprit brusc pentru a-și ajusta modul în care respira, era unul haotic, dar totodată pentru a se uita la dezordinea pe care a făcut-o în jur. Era perfect, numai și numai perfect, poate că perfecțiunea imperfecțiuni lor. S-ar fi așezat pentru o clipă dacă mintea nu i-ar fi luminat ideea că cine știe, poate și-a lăsat lucrurile în living, până la urmă și Taehyung o mai făcea de multe ori, însă față de el, Jungkook era mult mai ordonat. Pe lângă faptul că a început să uite de lucruri, a început să uite de sine. A lăsat ușa camerei sale deschisă pentru că nu mai avea niciun rost deodată ce știa și credea că era singur acasă. Coborând scările cât se poate de grăbit, creierul lui fiind focusat pe ceea ce trebuia să găsească, a observat mult prea târziu că nu mai era singura persoană din casă. Aproape s-a împiedicat de el însuși, iar inima i-a căzut puternic în stomac atunci când l-a văzut pe Taehyung uitându-se la ceea ce nu voia să creadă că erau lucrurile sale pe care a încercat să le ascundă în tot acel timp. Un nod i s-a format imediat în gât, iar sângele i s-a urcat încet la cap, pentru o clipă viziunea lui făcându-se dublă. Nu avea nevoie de asta tocmai acum, nu când simțea că cineva îl împingea înapoi în trecut. S-a simțit plutind pe un nor până acum, dar din păcate acel nor nu îl mai putea susține prea mult, căci greutățile pe care le-a adunat în tot acel timp creșteau pe zi ce trece, de asta dacă nu voia să renunțe la el, atunci Jungkook va fi aruncat cu tot cu ele jos, în agonia trecutului său, în cele mai negre momente, iar pe celelalte bune din păcate nu le putea vedea. Tot ce auzea erau bătăile sonore ale inimii sale și pulsurilor sale care creșteau cum și sângele îi pocnea în vene. Taehyung era acolo, iar el era la câțiva pași diferență de distanță. Nu mai avea scăpare, iar fuga nu mai era o alegere pe stoc.

S-a tensionat atunci când Taehyung și-a ridicat privirea pentru a o întâlni pe a sa, completa lui privire care nu mai era în niciun caz cea calmă. Făcându-și mâinile pumni, abia atunci și-a dat seama că avea ochelarii cu el în mâna stângă. Taehyung s-a apropiat de el, cu fiecare pas pe care îl făcea mai aproape, Jungkook simțea cum norul dispărea de sub picioarele sale. Ce îi putea spune lui Taehyung? că avea acele lentile de contact în grijă? Era hilar---era de necrezut, era o minciună, totul era o minciună, nu doar lentilele de contact pe care acum Taehyung le strângea în mână, totuși având grijă să nu le spargă. Brunetul putea simți aura încărcată cu emoții a fotografului, făcând situația una mai ascuțită decât putea fi. Privirea lui îl sufoca, pentru prima dată din urma a multor ani Jungkook se simțea sufocat și intimidat de cineva, din nou, nu era de bine, nu era de rău, era de groază, era un scenariu horror pe care ar fi dorit să nu îl scrie vreodată. A observat discret cum ochii căprui ai blondului s-au mutat de pe ai săi pe ochelarii lui care îi ținea în mână. Nu îi păsa de ceea ce avea în mintea Taehyung, chiar dacă ar fi trebuit să o facă, mintea lui era ocupată de altceva mai îngrijorător. Deodată, Taehyung și-a întins mâna în față, deschizând pumnul unde ținea cele două lentile de contact pe care Jungkook le-a căutat cu disperare pentru jumătate de oră. Văzându-le în mână lui, brunetul își simțea corpul paralizat la fel cât și gura---îi era uscată, nu avea nevoie de apă, avea nevoie de scăpare. Motivul era unul singur: îi era teamă de critică, deoarece Taehyung era priceput să judece pe cineva doar de la prima vedere.