ONE OF A KIND

Chapter Seventeen

CHAPTER SEVENTEEN
—pendulum

≡

Din moment ce cina s-a terminat cu bine și nu cu momente jenante așa cum atât Jungkook cât și Taehyung au crezut, doar Taehyung se simțea în deajuns de binedispus să rămân treaz doar pentru a se uita la ceva---ce putea spune, îi plăceau foarte mult filmele. Nu s-a așteptat ca Jungkook să-i vorbească mai mult când au ajuns înapoi acasă---sincer fiind, nu s-a așteptat, dar a crezut că Jungkook va vrea să îi spună despre acel bun prieten al său. Nu a putut să nu recunoască glasul trist cu care i-a răspuns, era pentru prima dată când a putut simți o emoție de a sa, care neplăcut, era tristețea. Nu știa dacă îl putea crede pe Jungkook---băiatul nu părea întocmai un prieten---și cineva mult mai important. Nu știa ce putea crede despre Jungkook când tot ce știa îi era numele, vârsta și ocupația. Poate că ziua aceasta păruse una bună dis de dimineață, însă abia acum Taehyung a realizat cât de încărcată și încurcată era de fapt. El era confuz și curios, deoarece în primul rând cu ajutoru lui Seokjin, nu mai știa dacă putea avea încredere în Mia. În al doilea rând, chiar dacă asta nu ar fi trebuit să fie una dintre preocupările sale, culorile care predominau în casa familie brunetului nu înseamnau decât că----

-----familia suferea după un deces.

Taehyung cunoștea —bineînțeles— pe cineva care a avut un deces în familie. A fost o traumă---iar de atunci culoarea care o împrejmuia era doar maro. Cremul care apărea în fosta casă a lui Jungkook era desigur doar o aparență care ducea în eroare oaspeții lor. Iar în al treilea rând luminile din casa lor erau prea slabe ca să poți vedea prea bine, însă se părea că numai el era cel preocupat de treaba asta---restul părea că asta era ceva normal---nu că era ceva anormal, dar toată lumea are lumini puternice oriunde. Și nu, nu avea de gând să-l întrebe chiar atunci pe Jungkook toate acele lucruri. Acesta încă era în duș, iar el în living, iar judecând după ora exactă, Taehyung putea jura că Jungkook totuși va coborî la parter pentru a-și prepara espresso---nu înțelegea cum putea să adoarmă atât de rapid chiar și dacă bea espresso la acea oră. Nu după scurt timp după ce Taehyung s-a axat mai mult pe filmul care derula în fața sa, telefonul său s-a luminat în încăperea luminată doar de televizor. S-a întins după telefonul de pe măsuță din sticlă din față canapelei, observând că a primit un e-mail. Și nu fără dubii deoarece când l-a deschis, Seokjin era destinatarul. După textul scris acolo, Seokjin părea că avea chef să vorbească cu Taehyung printr-un un apel, dar acesta era îngrijorat de faptul că îl putea deranja pe Jungkook. Nu îl interesa de neplăcerile acestuia, dar nu voia să-l vadă cum venea la el spunându-i să închidă apelul deoarece nu putea dormi așa---cum trebuie. Asta nu s-a întâmplat niciodată, Taehyung doar își imagina.

A decis să-i scrie lui Seokjin înapoi, iar el cum mereu era atât de concentrat pe ceea ce făcea, nu a auzit pașii lui Jungkook care se îndreptau spre bucătărie. Păcat că brunetul s-a oprit în loc, uitând pentru un moment că nu avea nevoie de nicio interacțiune cu Taehyung atunci. Și-a întors capul spre acesta care era concentrat în telefonul său; s-a apropiat de el să vadă ce face, chiar dacă nu ar fi trebuit să îl intereseze. Atunci când a văzut că Taehyung din nou trimitea un e-mail, ci nu un mesaj așa cum făcea toată lumea la acel moment---ceva înăuntrul său s-a răsucit în mânie---nu ar fi trebuit. Și-a strâns mâinile în pumni, gândindu-se doar la momentul acela în care Taehyung i-a trimis un e-mail prin care i-a scris că nu avea încredere în el și cel mai important---Jeon Jungkook era un străin pentru el. Un străin cu care împărțea atât de multe lucruri care pentru el nu însemnau nimic, ci doar un lucru banal care doar într-un an va dispărea și nu va mai trebui să acorde nici măcar puțină atenție. Ei bine---Taehyung nu știa că Jungkook acorda atenție oricărui lucru mărunt, banal și stupid, deoarece cu ele putea face atât de multe lucruri încât Taehyung nu își putea imagina.