ONE OF A KIND

Chapter Twenty-One

CHAPTER TWENTY-ONE
—mágoa-1

≡

Probabil că Jungkook nu își dădea seama că întrebarea lui pentru Taehyung însemna ceva foarte profund, dar totodată o problemă pe care ar fi putut să o îndepărteze de pe umerii lui odată ce ar fi avut curajul de a-i spune acestuia adevărul pe care în acele opt luni a încercat să îl mascheze. Era speriat fiindcă inima îi spunea să o facă, însă mintea lui era departe de a fi de acord cu asta. Nu ar fi crezut niciodată până în acest moment că va cădea în acea poziție tulburată și nesigură sau că Jungkook va fi pentru o a doua oară atât de aproape de fața sa. Poate că și modul în care ochii negri și adânci ai brunetului îl priveau cu o emoție inexplicabilă care oarecum era greu de suportat, profunzimea din spatele lor parcă creea un impuls pentru a scoate din gură acele cuvinte care i-au ținut viața atârnată de un cui pentru prea mult timp. Era în continuare uimit de faptul că nu și-a alungat privirea în altă parte, ba de o potrivă încerca să caute acea emoție în ochii lui Jungkook fixați pe ai săi chiar din momentul în care acesta a pus întrebarea. Cuvintele sincere ale lui Seokjin i-au revenit în minte, creând o furtună în mintea sa deja tulburată de neanticipata întrebare.

„Ce îl face pe Jungkook atât de înspăimântător încât nu poți avea încredere în el?“

Gândul de a-mi deschide mintea în fața lui mă sperie. Neîncrederea mea în el e singura barieră care mă ține departe de a nu-mi frânge inima când contractul se va termina.

„Dacă tu vezi contractul decât ca pe o foaie care v-a legat în scopul unei afaceri, asta nu înseamnă că așa e.“

Chiar acum văd acel contract ca pe un ghinion în viața mea.

Jungkook nu părea să fie prea grăbit, iar Taehyung putea jura cu nu l-a văzut clipind absolut deloc. Părea absorbit într-o transă, iar singura cale de a fi atras din ea era prin a-i răspunde sincer la întrebare, dar din păcate nu avea niciun răspuns---nu știa de ce nu avea încredere în Jungkook când el nu se compara din niciun punct de vedere cu ceea ce l-a făcut să își piardă încrederea în unii oameni. Lumina slabă din cameră nu prea îl ajuta din a vedea și altceva prin cameră, însă mica sclipire din ochii lui Jungkook era îndeajuns de luminoasă încât să îl facă să creadă că nu se îndrepta spre locul potrivit, fiind clar că nu va pleca din camera brunetului fără a-și deschide emoțiile în fața cuiva după mulți ani. Jungkook putea fi prima persoană care făcea asta după atâta timp, dar putea fi prima care primea o reacție negativă din partea lui Taehyung; Cu toate că i-ar fi spus totul, Taehyung nu știa cum anume Jungkook va reacționa, iar reacția lui putea să îl facă atât de demoralizat încât nu i-ar fi permis niciodată în niciun caz să se apropie de el, mai ales să îl atingă. Dacă Taehyung o făcea, totul pe urmă depindea de Jungkook, care putea distruge fără să știe asta sau repara dacă era într-adevăr atât de înțelegător precum Seokjin i-a spus. Într-un final, Taehyung a rupt lungul contact vizual pentru a-și închide ochii și pentru a trage mult aer în piept, pregătit să arunce acel gunoi care îi intoxica sufletul, dar problema era că nu știa cum o putea face și cum anume să se exprime mai bine.

"Nu știu, Jungkook. Cum vrei să îți răspund la întrebare când eu însumi nu știu răspunsul!" Expresia lui Jungkook a început să devină ușor, ușor una surprinsă. "Nu înțeleg motivul pentru care nu am încredere în tine, nu înțeleg de ce nu vreau să am, probabil că îmi e frică----"

----frică de sentimente.

"Atunci când am plecat de la acel cămin de copii am început să mă simt nesigur și confuz deoarece, mi-am promis că nu am să te vreau niciodată aproape de mine, iar în acel moment am simțit că trebuie să fac ceva înainte să se ajungă prea tărziu----"