ONE OF A KIND

Chapter Thirty-Three

CHAPTER THIRTY-THREE
—fell-in-love

≡

Au trecut zile, săptămâni și chiar încă o lună jumătate, iar Jungkook a ales să nu îi spună nimic lui Taehyung despre ceea ce i-a spus în acea zi. Nu făcea nimănui rău dacă doar alegea să tacă, adică se aflau în mijlocul lui noiembrie, încă o lună jumătate și câteva zile din următorul an și---contractul urma să fie gata. Ce mai conta dacă îi spunea sau nu. Sau poate că simplul, dar complicatul gând că într-un final acel contract urma să fie gata, îl făcea să aibă iluzia că nu urma să se întâmple ceva interesant odată ce scăpa de povora de a fi căsătorit---sau că ceva va---durea. Avea încredere în acel termen că se va termina cu bine și că nu a prins din zbor ceva de care nu avea nevoie. Dar de fapt, nici nu mai putea să își plictisească inima cu aceleași minciuni repetate și deja uzate. Nu mai știa ce se întâmplă de ceva timp, căci Taehyung a părut o altfel de persoană după ce apele tulburi s-au limpezit doar din simplul fapt că Jungkook a reușit să își elibereze mintea. Părea ceva tulburat și confuz, o imagine sau un sentiment blurat, un gând neclar, un avertisment, dar totodată părea și cel mai simplu și clar lucru pe care l-ar fi putut vedea sau simți vreodată. Tot în acea zi, Jungkook a rămas și s-a gândit mult la ceea ce Taehyung i-a spus. După ce a putut observa ce a primit din cauza unor simple sentimente, într-adevăr Jungkook nu s-a mai atașat în acel fel de o persoană. Mia era o fată, desigur, iar aluzia că Jungkook nu era în niciun caz atras de băieți sau și de băieți---era ușor de extras. În mod contrar, Jungkook mereu a fost atras și de băieți înainte, nu chiar în acel fel de a spune, dar nu s-a simțit niciodată mult prea heterosexual.

Mai mult bisexual.

Și oricât de mult brunetul ar fi vrut să nege chiar și de față doar cu propria reflexie din oglindă, Taehyung îi făcea interesul în propriul gen să se mărească, sau probabil doar în el. Aici era partea cea ciudată----doar gândul sau numele lui Taehyung auzit îl făcea să se simtă plutind pe lună. Și probabil că asta avea și o cauză; într-adevăr Taehyung chiar a fost mult mai activ cu el decât cu Seokjin în ultima jumătate de lună. Îi acorda aproape toată atenția lui și câteodată și afecțiunea pe care o avea disponibilă în acele momente. Jungkook nu se plângea, de fapt adora fiecare secundă pe care o petrecea alături de el, găsind prezența sa una liniștitoare și înfloritoare, nu una deranjantă ca înainte. Iar pentru că Taehyung era artistul care era, acesta găsea mereu momentul potrivit pentru locul potrivit. Au luat de două ori prânzul împreună, dar partea bună era că Taehyung a organizat pentru amândoi un picnic, duminica cel mult. Cina o luau împreună acasă sau într-un loc drăguț și modest, nu aglomerat și gălăgios, de fiecare dată când Jungkook era disponibil la acea oră și când simțeau asta. Brunetul putea spune un singur lucru despre toate acestea; nu s-a mai simțit atât de fericit de mult timp. După ce Joshua a decedat, nu s-a mai simțit atât de plin de viață, nu a mai avut timp să se gândească și la fericire în același timp și gândul bântuitor și mâncător de suflete despre fratele lui mort și despre faptul că neatenția lui a fost cauza pentru care Joshua era în acele momente și pentru totdeauna mort. Dar se părea că Taehyung a reușit să schimbe asta, să aducă din nou acea mică rază de soare care a lipsit până acum, dar din păcate nu pe toată.

Și poate că și-a simțit și înainte inima bătând de fiecare dată când micile gesturi pe care le avea împreună cu Taehyung apăreau, dar acum acele bătaie erau unice, aveau un ritm unic și era mult mai tare, mai săritor și mult mai----fantastic, un sentiment exploziv, un sentiment de parcă ți s-au blocat în piept o cutie mare cu artificii. Nu știa dacă asta trebuia să îl bucure atât de mult sau să îl facă să se îngrijoreze despre faptul că a căzut cu piciorul în groapă, iar după ce vor termina contractul va rămâne pentru totdeauna în acea groapă adâncă. Dacă așa era, atunci voia ca să nu fie singurul cu un picior blocat în, voia ca Taehyung să fie de fel blocat cu el în aceiași groapă, iar dacă era nevoie de ceva extrem, atunci urma să facă ceva extrem, nu voia să rămână---singur, din nou. Orice părticică din corp îi spunea că nu se putea termina totul atât de ușor, căci două suflete nu se găseau unul pe altul dintr-un simplu accident. Dar întrebarea bună era dacă într-adevăr acesta era sufletul pe care îl căuta---sau măcar dacă trebuia să fie fericit și nu înfricoșat că a putut prinde într-un fel sau altul sentimentul care nu avea ce căuta în piesaj, căci Taehyung i-a spus foarte clar, chiar și nu atât de treaz cum era el, că asta nu ar trebui să se întâmple, dar nu erau alegerea lor, până la urmă nu creierul---iubea.