ONE OF A KIND

Chapter Eighteen

CHAPTER EIGHTEEN
—thoughts

≡

Primul lucru pe care Taehyung l-a făcut a doua zi dimineață, a fost să ia un taxi care să îl aducă acasă la Seokjin și Namjoon. Era sâmbătă, weekend și desigur că nimeni dintre ei nu lucra. Afară era frig, fiind februarie---însă nicio o urmă de zăpadă. Încă era devreme în dimineață, iar Taehyung a ales să plece înainte ca Jungkook să coboare și să își facă cafeaua, nu voia în niciun caz să îi spună unde se ducea, doar dacă ar fi fost cazul și brunetul ar fi întrebat. Oricum se întorcea din nou acasă acolo unde cel mai probabil Jungkook îl va întreba unde a fost plecat în tot acel timp-----dacă într-adevăr îi păsa ceea ce a făcut. Cerul era înnorat---Taehyung se simțea deja melancolic, iar peisajul era doar un motiv în plus pentru a se simți așa. Dar ce putea face Taehyung acasă la cel mai bun prieten al său dacă nu să vorbească despre ce s-a întâmplat în seara precedentă. Sincer fiind, Taehyung nu prea a dormit în acea noapte, gândindu-se doar la faptul că prin gestul său, care desigur a fost controlat numai de creier, l-a rănit pe Jungkook. A putut vedea clar că mica luminiță care s-a regăsit în ochii brunetului atunci când Taehyung i-a acordat într-un fel voie să îl atingă, s-a stins imediat ce și-a dat seama că tremură. Da, s-a simțit inconfortabil deoarece —din nou— încrederea se câștiga cu greu sau aproape deloc, dar niciodată nu a vrut să îl vadă pe Jungkook atât dezamăgit din cauza profundului fapt că încă nu avea încredere în el. Acel sentiment de vinovăție și împreună cu simpla confuzie l-au ținut aproape treaz toată noapte. Voia să discute doar cu Seokjin toate acele lucruri și să afle ce anume credea el, ceea ce mereu se dovedea a fi adevărul gol goluț. Câteodată, acest har al lui Seokjin de a vorbi atât de înțelept îl făcea pe Taehyung să creadă că era vreun ghicitor---cuvintele pe care le scotea din gură mereu se adevereau.

Șoferul a oprit puțin mai departe de destinație spre neplăcerea lui Taehyung. I-a dat acestuia suma de bani care trebuia și a fugit până la casa celor doi. A scos cheile casei din buzunarul paltonului crem pe care îl purta, iar când a intrat a început să îi strige numele lui Seokjin, sperând că cei doi nu dorm în continuare, dar după câteva momente, Seokjin i-a răspuns din bucătărie. A răsuflat ușurat și s-a pus pe canapea neinvitat. Seokjin a ieșit imediat după asta cu o cană plină cu cafea din bucătărie, fiind întâmpinat de obiceiul prietenului său de se comporta ca și cum ar fi acasă---era unul dintre lucrurile pe care surprinzător le admira la el. A așezat cana fierbinte pe măsuța de cafea, privindu-l pe Taehyung cu un zâmbet moale;

"Dacă ți-ai fi anunțat vizita ți-aș fi făcut o cana de ciocolată caldă."

"Nici acum nu e prea târziu să o faci, dar sincer aș prefera să o beau după ce termin ceea ce voi spune."

Seokjin avea câteva idei despre ce anume va putea spune Taehyung; "Știi că eu sunt cel mai bun psiholog chiar dacă nu am nicio calificare să certifice asta."

Taehyung a zâmbit; "Știu hyung și în aceste momente sunt foarte recunoscător că mă cunoști și pe mine dar și pe Jungkook," însă zâmbetul i-a căzut treptat. "Încep din nou cu acea repetată poveste în care spun că au trecut șase luni și nimic nu s-a schimbat. Sau așa să fie, hyung? Și chiar dacă te-am întrebat pe tine, răspund eu: nu."

Ochii lui Seokjin s-au înduioșat; "Am fost mereu sigur că vei observa și tu, dar nu cred că asta e tot."

"Așa e---și încă o dată mai menționez că mi-am promis că nu am să am vreodată nicio intercalație cu Jungkook până la sfârșitul contractului. Dar din nou mi-am călcat promisiunea în picioare și ghici ce am putut să fac aseară Seokjin, i-am permis să mă atingă măcar cu un deget."