ONE OF A KIND

Chapter Twenty-Seven

CHAPTER TWENTY-SEVEN
—earthquake

≡

Pentru a avea setul întreg, după o zi ciudățică și destul de plictisitoare, trebuia să existe și o dimineață la fel de perfectă așa cum a fost ziua precedentă. În urma unui somn cam neplăcut din punctul de a vedere al unei persoane care era mai tot timpul somnoroasă, Taehyung s-a trezit cu o durere nu atât de intensă de cap. Trebuia să meargă la studio, munca sa pe care a visat-o toată viața picta un curcubeu în drumul său. Cu toate că nu avea dispoziția necesară de a mima expresii faciale, a fost surprins să îl vadă pe Jungkook încă acasă când el ar fi trebuit să stea după biroul său de o jumătate de oră, cel mai probabil. Încă își savura cafeau în bucătărie, fiind gata pentru a pleca, dar totuși încă nu a făcut-o. A întârziat, amândoi știau asta, dar în ciuda programului său, el conducea compania, în plus avea o secretară de aur. Așa că, lăsând toate informațiile nu atât de necesare la o parte, Taehyung nu s-ar fi gândit niciodată că va ști vreodată care este gustul acelei cafele tari de care într-un fel sau altul Jungkook era obsedat. Chiar dacă s-a întâmplat cu doar câteva minute în urmă, Taehyung nu își aducea aminte cum a fost prins între peretele rece al bucătărie și Jungkook, încercând gustul amărui și amețitor al cafelei de pe buzele brunetului, totodată cu acesta un gust mentolat, cel mai rezonabil lucru la care te puteai gândi era că acel gust venea de la pasta de dinți. Și da---Taehyung nu își aducea aminte cum a sfârșit prins acolo, petrecându-și cea mai irezistibilă dimineață de până acum. A avut o presimțire că Jungkook va urma să se comporte ciudat după ce a pus acea întrebare ieri, dându-și seama foarte simplu că era ceva serios la mijlocul acelei întrebări care într-adevăr era una ciudată și lipsită de logică. Chiar acum Jungkook se comporta ciudat, cel mai plăcut mod ciudat.

Acel sărut putea fi mult mai plăcut dacă telefonul lui Taehyung, care a înnoptat pe măsuța de cafea, să răsune în liniștea din casă, astupând brusc micile sunete care proveneau din al lor sărut. Taehyung l-a dat moale pe Jungkook la oparte, oarecum fugind până unde îi era telefonul pentru a nu pierde apelul. Putea să sune înapoi dacă persoana care l-a apelat era cineva pe care o sau îl cunoștea, dar---nu i-a plăcut niciodată să apeleze înapoi. Spre mirarea lui, nu era Seokjin. Și în principiu, având aceiași stare de spirit nu atât de luminată, clar nu voia să îi audă glasul persoanei de pe partea cealaltă a firului, deocamdată. A așteptat ca apelul de doar douăzeci de secunde să se închidă de la sine, dându-și mai apoi telefonul pe silențios pentru a nu mai fi deranjat încă o dată. Dar din păcate, Jungkook și-a dat seama că a întârziat minute bune la birou, cu toate că ar fi dat orice să mai rămână câteva; până la urmă nu putea amâna orice până la nesfârșit, totul avea o dată de expirare---exact, atât lucrurile cât și oamenii nu erau făcute ca să rămână mereu, totul dispărea la momentul potrivit sau chiar nepotrivit. În unele situații era mai ușor să te amâni pe tine însuți. Dar în ciuda pierderii sale de timp mari, Jungkook putea face încă un lucru pentru a-l face pe Taehyung să se gândească la toată ziua pentru a uita de ciudățenia lui de ieri. S-a uitat la Taehyung, iar apoi o pală de realizare l-a lovit peste tot; acesta nu era nici măcar puțin pregătit pentru a merge la muncă, așa că șansa lui de a-l duce la studio înloc să meargă pe jos până acolo----s-a dus. Totuși, chiar dacă știa că lui Taehyung îi lua mult când venea vorba să se pregătească, a întrebat politicos și calm, evitând alte emoțiile nepotrivite care nu erau bine venite în acel moment, ruinându-le dimineața mai diferit de plăcută;

"E aproape zece. Te-aș putea duce eu la studio pentru a evita o întârziere ca și mine."

Suna bine, asta era adevărat, dar problema era că Jungkook e cel care are angajați și o slujbă mult mai importantă decât a sa. "Uiți că tu ești cel care întârzie chiar acum? Eu pot lua un taxi, simplu."