Iubire Sau Rațiune

Capitolul 4

Patrik îmi face semn să intru și pășesc încet și temătoare pe ușa biroului, încerc să analizez puțin locul care era în nuanțe de bej( covorul, pereti si o canapea) și nuanțe de negru( parchetul, biroul și un tablou) asta era tot ce am putut vedea, când mă oprește din analizat băiatul ce stătea rezemat de birou.

- Cum te numești?

Vocea sa era groasă și dură, nu știu cum arăta dar puteam să îmi dau seama doar auzindui vocea că era un conducător, că trebuia să te impui ordinelor sale...

- Ariana, spun temătoare cu vocea tremurândumi...

- Unde locuiești, Ariana?

Când mia rostit numele, am simțit cum ceva din mine începe să prindă viață și instinctul mă îndeamnă să îmi ridic capul, să îl privesc, dar m-am oprit la timp...

- La periferia orașul Amist lângă pădure, am răspuns...

- De aceea ai mirosul cunoscut să înteleg...

Am mirosul cunoscut, ce vrea sa spună, dau să întreb, dar mă oprește aceeași voce...

- Beta, o duci imediat în camera de la etajul 2, vizavi de bibliotecă...

Cuvintele sale au pătruns cu greu în mintea mea, defapt descifrarea lor, nu mă lăsa să plec, mă ținea prizonieră aici.
Un val de teamă îmbibată cu furie îmi străbate corpul

- Dar alpha ai promis ca o să poată pleca dacă jură că nu va spune nimic.

- Jur ca o să păstrez tăcerea, am spus repede, inima începea să îmi bata parcă voind să iasa din piept, un mârâit se aude puternic și mă forța parcă să îmi plec și mai mult capul în jos.

- Beta, nu mă enerva și fă ce ți-am spus, ACUM!

Patrik mă ia de mână și mă trage afară din birou, când un alt mârâit se aude...

- Fără sa o atingi, se aude din birou.

Patrik îmi dă drumul la mână și cu niște ochii de cațel bleg iși cere scuze și îmi face semn spre scări, rămân blocată pentru câteva secunde, până când mă atinge încet pe umăr și pornim spre scări. În subconștientul meu căutam metode de scăpare, dar Patrik sigur mă putea imobiliza imediat și sinceră să fiu, nici ideea de a mă prinde noaptea în mijlocul păduri nu prea îmi surâdea, mai ales după ce un lup mia provocat accidentul...

- Patrik, te rog, lasă-mă să plec, jur că nu o să spun nimic la nimeni..

- Ariana, tu nu înțelegi unde te afli, dacă Alpha vrea să rămâi aici, eu nu mai am nici o putere, dacă te las să pleci mă va alunga sau chiar omorâ..

- Vino cu mine atunci, o să am eu grijă de tine, tata are o groază de bani, te va ajuta să te pui pe picioare și să îți creezi o viață oriunde vrei..

- Nu aș putea, unul ca mine singur ar înnebuni într-un oraș..

- Unul ca tine? La ce te referi? Așa suntem toți

- Ariana, încetează, sufletul meu pereche este aici și sincer chiar nu vreau să trăiesc printre betoane...

Spunând asta închide ușa camerei si îi aud pași cum se îndepărtează, analizez scurt camera în căutarea unei căi de a scăpa de aici, dar într-un final mă asez pe pat si încep să plâng, simt acest miros cunoscut, miroase a EL, același de la spital, același din birou...oare de ce nu mă lasa să plec?

Încerc să îi înțeleg pe oameni ăștia dar nu reușesc, de ce ai prefera să rămâi în mijlocul pustietăți în loc să stai într-un oraș, să poți merge la un cinema, sau la cumpărături, sunt atât de multe chestii pe care cred că oricine le-ar alege în locul locului ăsta...