Iubire Sau Rațiune

Capitolul 19.

Un zgomot puternic mă face să tresar și să mă trezesc instant. Mă ridic în fund și analizez putin camra în care mă aflu, era mult mai mare ca cea în care am stat eu, predominau culorile închise și în aer plutea un miros mentolat amestecat cu fum de țigară.

Îmi masez puțin tâmplele încercând să îmi aduc aminte cum am ajuns aici, dar se aude din nou acel zgomot de parcă cineva voia să dărâme castelul. Mă ridic din pat și mă îndrept spre ușă, o deschid încet și aud câteva voci, defapt o voce ce ridica tonul. Pășesc timid afară și văd pe hol trei bărbați, doi erau cu fața spre mine dar nu îi recunosc, cred ca nu i am mai văzut prin castel iar cel de al treilea este cu spatele, îmi dau seama că este I
Damian după postura pe care o are, spatele drept, umeri ridicați și mâinile înpreunate la spate, părea un conducator înnăscut, mă apropii cu pași mici și abia acum văd că pe jos sunt numai cărți, bucăți din ce era odată bibliotecă erau aruncate pe tot holul și cioburile unei mese erau împrăștiate... unul din barbați își drese vocea și face un semn insesizabil din cap spre mine, arunci se întoarce și Damian...

- Bună dimineața! spun în timp ce îmi iau ochii de la haosul de pe jos și îi caut privirea

- Te ajut cu ceva? întreabă el nervos

- Da, poate nu mai trântești nimic și lași oameni să se odihnească. spun sarcastic

- Dute înapoi în cameră și așteaptă să vină servitoarea la tine. spune și se întoarce cu spatele la mine

- Și dacă nu vreau? răspunsul meu a venit peste el ca un dus rece, sa încordat vizibil

- Trebuie să mă asculți, sau o să te pedepsesc! Și crede mă pot să îți fac viața un iad... spune fără să se întoarcă

- Viața mea este deja un iad de când ai intrat tu in ea. spun în timp trec pe lângă ei și mă îndrept spre scări.

Simt cum pământul îmi fuge de sub picioare și mă trezesc trântită pe umărul său ca pe un sac de cartofi. Încerc să mă zbat, să mă lase jos, dar cred că reușesc doar să îl gâdil, mă duce de zici că aș fi ușoară ca o pană...

Deschide ușa camerei din care am ieșit și mă trântește în pat...

- De acum nu vei ieși de aici fară permisiunea mea, mâncarea și restul lucrurilor ti le vor aduce servitoarele. spune pe un ton serios

Aleg să nu îi răspund, mă simt prea obosită psihic pentru a mă mai opune și a porni o ceartă. Când vede că răspunsul se lasă așteptat, se întoarce spre ușă și înainte să o închidă se uită lung la mine...

- Cere orice îți dorești și vei primi, dar nu încerca să fugi. spune și o undă de tristețe îi apare pe față, dar o ascunde repede

- Și dacă îți cer libertate? Îmi vei da? spun șoptit, doar pentru mine, dar sigur m a auzit, pe frunte formândui se cateva cute, se enervase

- Voi doi, nu o lăsați să iasă de aici! Dacă face un pas înafara camerei vă decapitez. îi auzeam vocea cum se stingea pe hol

M am așezat turcește în pat și am oftat puternic. Ce se întâmplă cu mine? îmi tot pun întrebarea asta și niciodată nu primesc răspuns, mă gândesc la acea profeție, pare că așa îmi este scris? Să renunț la jumătatea mea pentru a sta închisă aici cu un tiran ca el?.. mă gândesc la mama, câte griji își face pentru mine, daca a rănit o în vrun fel o să îl torturez până mă va implora să mă opresc...

Simt un gol imens în stomac și am o presimțire rea... oricum nu înțeleg de ce mă ține închisă, am venit de bună voie aici și nu aș risca viața lor doar pentru a fi eu liberă, o să plec de aici, dar înainte de asta vreau să mă asigur că ei vor fi bine, gândul îmi fuge la Sab, îmi e dor de ea, sper că nu a mai avut vro ieșire și nu a mai rănit pe nimeni...