Ţi-e frică de clovni?

Capitolul 5

Capitolul 5

Gray POV.

Clara este o ticăloasă, o hoaţă, un şobolan blond care nu îşi vede lungul nasului. Mă ascund sub fereastră şi o urmăresc cu atenţie. Chiar dacă ştie că este singură, ţopăie dintr-un colţ în altul şi se uitat după mine, iar atunci când îşi dă seama că este singură, îşi face de cap.

Cu telefonul în mână încearcă să formeze un număr, însă degetele micuţe îi tremură aşa de tare şi gâfâie atât de zgomotos încât o pot auzi chiar de aici.

În momentul în care aceasta începe să înjure şi să butoneze telefonul cu rapiditate, înroşindu-se cumplit la faţă, rânjesc curios.

Trântesc uşa cu putere de perete şi în momentul în care ajung mânios în dreptul Clarei, îi strâng încheietura mâinii cu care a încercat să formeze numărul de telefon. Aceasta are ochii cât cepele, înlăcrimaţi şi şocaţi de prezenţa mea.

Începe să se zbată şi scapă, fuge în colţul cel mai întunecos al camerei şi se ghemuieşte tremurândă pe podeaua rece. Aceasta îşi înfinge degetele agitate în părul creţuliu, auriu, ochii albaştri fiind sufocaţi de lacrimile care curg cu rapiditate pe obrajii reci şi roşii.

Oftez adânc şi mă văd nevoit să scot nelipsitul briceag. Oh, degetele mele ardeau de nerăbdare să îl scoată din buzunarul salopetei albastre, pătată de sânge. Mă arunc în genunchii furioşi şi în momentul în care î-l lipesc de gâtul Clarei, aceasta înghite consecutiv în sec.

Mă întreb: Ce dracu mă reţine să nu o decapitez?

Presez briceagul pe mijlocul gâtului alb, ferm.

Aceasta plânge în hohote şi lacrimile continuă să curgă până în dreptul bărbiei, unde briceagul este lipit asemenea câtorva fire inocente de păr blond.

În momentul în care mâna începe să îmi tremure, vrând cu adorare în interiorul meu să iau viaţa fiinţei care vorbeşte prea mult, mâna alături de briceag se prelinge de-a lungul pieptului Clarei şi aceasta scoate sunete disperare.

În momentul în care lipesc briceagul de pieptul agitat al fetei transpirate, chinuită de frică până la leşin, sfâşâi materialul cămăşii care pică pe podea şi în momentul în care Clara rămâne doar în sutienul negru, izbucnesc în râs. Pieptul ei generos este roşu, umed din cauza transpiraţiei vizibile care se prelinge până în dreptul buricului.

Clara observă că nu are nimic pe ea decât sutienul, face câţiva paşi în spate timidă şi îşi acoperă sănii rotunzi şi dulci cu ambele braţe, înroşindu-se cumplit la faţă.

- Oh, de ce nu mă omori odată!? întreabă aceasta furioasă, strângându-şi pieptul cu putere între braţele tremurânde. De ce tot răsuceşti cuţitul în rană?

- De ce? întreb încă amuzat.

Încruntă sprâncenele curioasă.

- Pentru că e amuzant şi dacă nu aş face asta, unde ar mai fi distracţia? Gândeşte-te puţin, Clara. Dacă te omorâm acolo, la circ, cine se mai distra cu tine acum? Eu de cine mai râdeam? Încă mai am nevoie de tine. Tu eşti motivul pentru care continui să mă amuz, să ucid, să mă revolt chiar şi atunci când ştiu că e în zadar. Nu te mai smiorcăi! Ştiu că eşti speriată, ştiu că eşti o copilă inofensivă. Cineva acolo sus, mi te-a dăruit pentru fapte măreţe, copilă, spun în timp ce vin în dreptul ei şi atunci când respiraţia mea caldă îi atinge ambii obrajii, aceasta întoarce capul, rotindu-şi ochii spre dreapta. Hm, parcă destinul a vorbit...

- Eşti bolnav mental! Tu auzi ce spui? M-ai luat cu forţa de la circ, m-ai târât până aici, iar acum sunt departe de mama şi ceilalţi prieteni.