Ţi-e frică de clovni?

Capitolul 1

Capitolul 1

Clara POV.

Ţi-e frică de clovni, Clara?

Aceasta este întrebarea pe care mi-o pun de-o viaţă întreagă.

Această voce interioară care nu îmi dă pace, vocea care îmi tot răsună în cap...

Dar are dreptate!

Frica este doar în capul meu...

Îmi pun din nou aceeaşi întrebare.

Îmi este oare frică de clovni?

Nu!

Niciodată!

Oh, pe cine păcălesc?

Sunt atât de slabă şi neputincioasă la capitolul frică...

Nu pot să cred că o dau iar în bară încercând să mă automotivez.

În timp ce mestesc un colţ de pâine proaspătă cu marmeladă, mama intră pe uşă vizibil agitată. Mă priveşte, mă analizează şi mă controlează. Îmi ia temperatura şi în momentul în care mâna călduţă dispare de pe fruntea mea, sprâncenele perfect pensate şi subţirele rămân încruntate într-o linie spre mine.

- Ai puţină febră. Te-au mai chinuit coşmarurile? întreabă mama destul de îngrijorată cu privire la ceea ce mi s-a întâmplat în ultima vreme.

- Nu, răspund scurt şi o privesc pentru câteva secunde, ochii clipindu-mi alene spre ea. Nu e nevoie să merg azi la psiholog, adică mă simt mult mai bine şi cred că încep să înving această teamă care mă urmăreşte de câţiva ani încoace pe cont propriu. Ştii, mama? Fobia poate să plece la fel de repede precum a venit, spun în timp ce înghit şi ultima fărâmă de pâine din mână.

- Clara, începe mama râzând, însă îşi pierde răbdare. Nu mai discut nimic cu tine pe această temă, amândouă ştim că îţi este frică de clovni ca de ciumă, încearcă să vorbească cu calm şi stinge televizorul pe care eu l-am uitat aprins. Vom merge împreună şi te vei face bine, spune puţin răstit şi îşi ia geanta de pe canapea. Ştiu că eşti puţin neliniştită în această dimineaţă, mai ales pentru că mergi pentru prima oară şi vei fi nevoită să vorbeşti despre această fobie, dar va fi bine, ok? întreabă aceasta şi face o piruetă, oftând adânc. Oh, Clara! Abia ce am venit de la muncă şi deja m-ai zăpăcit! se plânge mama în timp ce se învârte prin casă, părul ei blond picând în valuri peste umerii drepţi.

Nici nu mă gândesc să merg acolo!

Mai bine aş ţine de mână un clovn sau aş sta lângă el timp de o oră, poate chiar mai mult.

Nu am de gând să vorbesc cu o persoană care probabil este mai bolnavă decât mine. De fel, psihologii sunt tare nebuni.

Şi totuşi, mă contrazic pe mine însumi.

Ar trebui să o urmez pe mama dacă vreau să nu îmi mai fie frică de urâţii ăştia.

În momentul în care mă ridic de la masă, iau hanoracul gri pe mine şi imediat ce mama închide uşa de la casă, ne pregătim de plecare.

Oftez adânc în sinea mea şi rămân la aceeaşi concluzie cu privire la psihologi. Da, cu siguranţă ei sunt mai nebuni decât noi, însă mama niciodată nu a vrut să admită acest lucru, chiar dacă poate şi ea gândeşte acelaşi lucru. Preferă de fiecare dată să-i numească "specialişti" sau "oameni cu scaun la cap".

Oh, aş vrea să-i spun contrariul în atâtea rânduri, dar de fiecare dată îmi atrage atenţia şi îmi spune că nu este bine să gândesc cu voce tare chiar tot. Nu toţi avem aceeaşi părere şi vorba aia: Gusturile nu se discută.