Mereu Cu Destinația Pierdută

Capitolul 2: Strigătul rebeliunii mele

      Totul a început de la un pahar spart.  Totul a început cu un strigăt. Sau... poate... cu o lovitură.

       A fost unul din momentele în care nu doar emoțiile îți ies de sub control, ci și orice altă acțiune. Nu doar că furia reverbera prin tine, însă reacțiunea sentimentului era așa de puternică încât te topeai, te transformai în ghilotină, luai altă formă și ,,a fi trezit în simțiri" era deja o afirmație de o credibilitate precum ceara-n vânt.

       În spatele ușii maronii, cu un pahar de apă rece în mâini, eram cu mâna pe clanța aceea pe care mai bine aș fi dat-o uitării, la un pas de a intra în cameră.

      Când să intru în cameră, ochii mei n-au mai putut descifra nimic și, cu atât mai mult, simțeam cum ceva i-a naștere în mine și începe a mă sufoca treptat.

      Am azvârlit paharul de sticlă direct în tâmpla domnului primar.

       Direct în tâmpla domnului Emerson.

        N-am făcut-o din pură intenție rea... cel puțin, asta vreau să cred. Am făcut-o pentru a o proteja pe mama. Acest om, mult-vestit, era deasupra acestei făpturi plăpânde, cu degetele prinse în părul ei blond așa de frumos, privind-o ca prin ochii unei brute.

        — Tu! am început să strig. Cum îndrăznești?!

      Îl apucasem de guler, ținându-l câteva clipe sub ochii mei înnegriți de mânie, observând șiroaiele de sânge cum îi curgeau în spicuri pe tot chipul.

      Mă trezisem cu o palmă peste obraz.

       — Cine...

     Crezusem fără lipsă de echivoc că palma venise din partea domnului Emerson, însă lovitura venise din partea mamei mele. Lucru ce m-a surprins. Surprinsă: puțin spus.

       Am rămas înmărmurită. L-am slăbit din priviri pe domnul Davis, după care ochii mei cercetară fața mamei mele.

        — Mamă? De ce?

      Am încercat să-i iau palmele ei uscate și crăpate între mâinile mele, să o privesc blajin, să îi spun să nu mai fie speriată. Era. Și era așa de speriată, încât cu cât încerca să ascundă fiorii din ea, cu atât îi simțeam mai adânciți în toată ființa nu doar a sa, ci și a mea.

        Trebuia să am grijă de ea. Ar fi trebuit. Rămâne unica mea familie. Unica legătură de sânge pe care o mai aveam.

       Văzusem ce văzusem.

       — Să plecăm, mamă!

        Erau trei cuvinte parcă fără fundație. Trei cuvinte lăsate să cadă-n vânt.

         ,,Să plecăm."

       — Du-te, Cinthya! Prefă-te că nu ai văzut nimic!

       Glasul ei era poruncitor, stăpânit pe sine, și inima mi se fărmița în mici bucăți aidoma cioburilor de sticlă când ochii mei căzură peste privirea ei imploratoare, fără putere, nestatornică pe sine, în același timp și grijulie.