Mereu Cu Destinația Pierdută

Capitolul 8: Mai multe forme de violență

     ,,Dragă Cinthya,

     Sper că știi că țin la tine și că aș face orice pentru tine. Nădăjduiesc că mai știi că ai valoare. Tu ai valoare. Ai apărut în viața mea când am avut cel mai mult nevoie de ceea ce erai tu. Eu am apărut în viața ta, când tu ai avut nevoie de ceea ce eram eu. Poate că te întrebi: de ce am avut nevoie? De ce prin ceea ce ai fost tu ai completat o parte din mine care era goală?

     Prin tot ceea ce ești, absolut prin tot ceea ce ești. Prin toată ființa ta am putut găsi acea parte luminoasă care de alții era umbrită. Îmi doresc, Cinthya, să devii mai conștientă de ceea ce ești... iar când nu voi mai fi, nu uita niciodată ceea ce ți-am spus. Ridică-ți ochii aceia frumoși din pământ și nu-i mai lăsa să cadă. Ai încredere în tine.

    Cinthya, te iubesc. Anii vor trece cu siguranță și nu voi putea să mai fiu lângă tine mereu. Boala recidivează și am ajuns ca toate speranțele mele să se canalizeze prin tine.

    Nu uita iubirea mea. Încerc s-o aștern pe foaie, în cuvinte, dar nu se ridică la adevăratul puls prin care inima-mi bate, după intensitatea emoției împletită cu ceea ce știu: că te iubesc.

Lydia Emerson"

Nu sunt multe cuvinte scrise pe această bucată de foaie, dar greutatea lor mă lasă fără grai. Îmi strâng pumnii și ochii mă ustură. Aș fi început să plâng dacă nu îmi reprimam emoția.

Privesc spre colțul datat din dreapta al scrisorii, 14 iulie 1981... adică cu câteva zile înainte să...

Fără să mai rostesc ceva, fără a-mi mai da dreptul la o altă reacție, pun hârtia înapoi de unde am luat-o. Găsesc o cutie prăfuită de sub birou și am grijă să arunc exact acolo plicul roșiatic. Pun cutia înapoi într-un colțișor rigid și mă întorc în bucătărie.

Îmi beau supa și încerc să-mi limpezesc gândurile.

,,Nu uita iubirea mea.”

Nu, nu... stop...

,,Te iubesc.”

Oprește-te.

Scrâșnesc din dinți și las bolul cu supă deoparte. Știam că dacă stau pe loc voi avea aceleași gânduri răzlețe și propria mea conștiință o să mă bântuiască până la propria nebunie. Îmi iau părul deranjat între degete și îmi vine să mi-l rup. Chiar îl presez cu degetele, îl trec prin despărțiturile degetelor până când ajunsesem să-mi ciufulesc toată claia de păr ce acum semăna cu un mop stricat.

Poate pentru că eu eram ruptă, strictă, nemaifuncțională. Poate pentru că nu mai știam cum să mă reorientez și încet încet mi-aș fi uitat traiectoria, ratând astfel absolut totul.

Mă ridic în picioare și mă uit la oglinda așezată vertical de pe mobilier din fața mea. Aproape că mă speriasem. Cum am ajuns să arăt în acest fel detestabil?

Cearcănele mov erau precum niște evantaie veninoase sub ochii mei parcă injectați de un roșu-rozaliu. Fața mea era lipsită de orice culoare și să nu mai spun nimic de păr, căci am spus destule deja. Hainele pe care abia ieri aseară le luasem pe mine ai fi zis că acum atârnau că niște cârpe. Strâmb din nas și îmi spun că nu mai pot continua în ritmul acesta, altfel chiar aș fi ajuns reîncarnarea unei stafii. Mă mir că Florence nu s-a speriat ieri prea tare de mine. Oh... Și Elio!

Îmi trec un șuvoi de apă rece peste față. Mă duc să fac un duș rapid și îmi spăl părul.

Când ies din baie îmi aleg niște haine și mă îmbrac, după care îmi iau câteva pastile pentru răceala de care voiam să uit și mă pregăteam să ies afară odată.
Chiar nu mai aveam nevoie de privit pereții, am făcut-o destul. În plus, mă simțeam deja mai bine. Aerul o să îmi facă bine, însă vremea capricioasă de care aveam parte și astăzi nu avea de gând să înceteze. Chiar și-n luna august, când soarele ar trebui să își găsească locul acum orizontul era dominat de nori avari ce aduceau numai întuneric, ce vânau raze de soare nevinovate și furau de pe cer lumina înlocuind-o cu o priveliște infamă, dar care totuși... era frumoasă. Puteai găsi frumusețe acolo.