Mereu Cu Destinația Pierdută

Capitolul 3: Lumea primește un alt nume

       — Hei, hei! Cinthya!

        Chiar nu se obosea din a mă mai striga? Nu mai aveam chef de nimic. Voiam doar să ajung acasă, să îmi pun capul pe pernă și să adorm, încercând din nou să astup fiecare eveniment întâmplat din ziua aceasta.

      — Hei!

       Îmi întorc privirea către Ruthven și atunci observ că îmi ține în mâini perechea mea de tocuri. De culoarea roșie.

       Era clar că ar trebui cât mai rapid să plec de aici. Toată lumea era îmbrăcată în negru, numai eu nu! Fix acuma mi-a trebuit mie să mă îmbrac cu rochia asta?
De aceea Ruthven venise îmbrăcată în negru. La fel și Elio. Egoista de mine.

      — Ai avea chef de o plimbare desculță? șoptește ea cu un zâmbet năstrușnic.

       Iau perechea de tocuri fără a mai adăuga ceva.

     — Nu l-ai văzut pe Elio? mă întrebă ea.

      — Pe Elio? strâmb din nas. Nu-s eu prietena lui, spun puțin cam înțepată, punând accentul pe cuvântul ,,prietenă".

      — Oh, haide! Ai pățit ceva?

      — Plec.

      — Cum adică?! izbucni ea, poate cam tare, având în vedere că pe moment câteva perechi de ochi își îndreptară direcția fix înspre noi.

     Mă luă de mână și ajunsesem afară.

      — Trebuie să cânți astăzi. Pentru mama lui Elio, dacă nu pentru oameni! De ce reacționezi așa? Nu totul este despre tine. Înghite-ți puțin din ego-ul ăsta al tău prea mare și fă lucrul pentru care ai și venit să-l faci.

        Ruthven își înfășură brațele în jurul pieptului, privindu-mă autoritar.

       — Mama lui Elio e moartă, rostesc, după care ochii îmi lucesc de lacrimile fierbinți care zăceau în mine.

      Simțeam că mai aveam puțin și m-aș fi transformat în foc. Nu mai puteam suporta.

       — Ai dreptate! Am un ego prea mare. Sunt o persoană oribilă și poate că transform viața altora în chin, însă... mă lași o clipă să respir? Mă lași să fac deciziile luate în plin dispreț față de oricine și orice?

      Îmi trag nasul și deja fața îmi e umezită de lacrimi. Ruthven își puse o mână pe umărul meu, având pe chip o expresie destul de derutată.

      Să mă detașez? Să mă lași să plutesc în propriile mele idei și sentimente? Să nu mă mai condamni nici tu, căci o fac destul eu? Bineînțeles, aceste ultime gânduri nu le-am mai verbalizat. Aveau destulă putere și semnificație doar șoptindu-le în mine.

      Nu mai îmi doream să port niciun amărât de dialog. De ce să o mai fac? Până la urmă, n-aș fi rezolvat nimic, aș fi rămas la fel, ori poate într-o stare și mai depravată.

      Încep să fug.

      Stai, că mă omoară tocurile astea!

      Le arunc la întâmplare, iar oricât de mult aș fi dorit să mă simt frumoasa Cenusareasa, mă simt mai degrabă tâlharul Jafar.

      Ajung rapid în pădurea de lângă conac. Imediat avea să se întunece de tot, încă puțină purpură și pătura nopții era încheiată. Găsesc salcia sub a cărei umbră obișnuiam să stau aici de mică.

       Salcia care era aproape de lac. Era aproape de contopeala pădurii, a celorlalți arbori, totodată și la o aruncătură de băț de apă. Undeva la mijloc. O urzire neașteptată pe nevăzute a naturii. Acest loc involuntar îmi trezea amintiri.