Mereu Cu Destinația Pierdută

Capitolul 9: Zâmbet muribund

     În încercarea mea prostească de a-mi ține ochii deschiși și conștiința limpede, tot ceea ce făceam era complet zadarnic.

    — Chiar nu era necesar să vii după mine, spun eu.

    — Nu aș fi putut să te las în halul acela singură pe străzi. Nu arătai deloc bine!

    — Acum arăt! aproape strig oripilată și îmi ridic mâinile în aer.

      Ei bine, de abia am reușit să fac câțiva pași tocmai când să ies din restaurant. Nici măcar n-am reușit bine să-mi trag răsuflarea, căci din spatele meu apare Johnathan cu o expresie jalnică pe chip și nu numai.

    — Glumești? Nu ești bine deloc, Cinthya. Îmi fac griji... Ești bolnavă! Fii conștientă, te rog.

    Într-adevăr, Johnathan arăta de o mie de ori mai îngrijorat decât mine. Eu eram doar plină de repulsie, enervată, nedornică de a primi o mână de ajutor. Într-un anume fel sau altul o să trebuiască să îi întorc favoarea și displăceam la nebunie acest fapt, oricât de mult mi-aș fi dorit să-mi spun că el nu era acel fel de persoană care aștepta ceva în schimb... fiindcă mai degrabă Elio era acela.

     Acel ,,glumești?” mă enerva și involuntar îmi mai punea și un zâmbet pe chip. Următoarea mea reacție e de a-l acoperi cu ambele mâini.

     — Ți se pare amuzant, Cinthya? mă fixă el din priviri.

    — Doar pentru că zâmbesc ți se pare că râd sau că sunt amuzată? 

    Mă bonsumflez și mai iau o îmbucătura din felia de pâine care era așezată pe tava din fața mea. Oftez și când termin de mâncat îmi pun capul pe pernă puțin mai liniștită. În tot acest timp Johnathan a fost cu ochii pe mine de parcă... cine știe ce urma să fac, să leșin poate. Nu-mi dădeam seama de ce era atât de îngrijorat. Doar nu mă iubea.

     Nu i-am cerut scuze pentru faza cu paharul cu apă și nici n-veam să o fac. Sub nicio formă. Până la urmă, el singur și-a căutat-o cu lumânarea de a vrut să-mi pună forțat paharul acela pe buze.

    — Tu chiar crezi că sunt bolnavă?

       El dădu din cap.

      — Ce mai dramatizezi situația! Poate sunt doar puțin răcită.

       — Nu exagerez, Cinthya. Atâta timp cât te voi mai vedea lângă mine nu voi avea de gând să fiu pentru tine acel prieten care se va găsi doar pentru zile cu soare. Nu am de gând să îți spun minciuni pentru a te face fericită pe moment, ci îți voi spune tot ceea ce am pe inimă, chiar dacă te va răni.

       Îmi închid ochii și expir zgomotos.

       — Vocea ta mă obosește. Lasă-mă măcar să dorm, dacă tot nu mă lași să plec înapoi la apartamentul meu.

       Observând că până la urmă tace, dar nu își și i-a tălpășița, îmi deschid înapoi ochii și îl privesc deloc cu o privire dulce.
   
         — Doar pleacă, sunt bine, spun eu cu ochii închiși la loc.

        — De ce ești așa, Cinthya?

         Înghit în gol. El chiar nu înțelegea că nu aveam nicio dispoziție?

          — Fii mai exact. Detaliază.

          Nici eu nu mă înțelegeam.

           — Rece. Distantă. Uneori, enervantă. Am impresia că nu te mai cunosc. Nu mai ești cine erai. Nu mai ești tu.