Mereu Cu Destinația Pierdută

Capitolul 13: Nu răsare soarele prea curând?

        Aud vorbele ce se răsfrâng prin pereți, și mai bine mi-aș fi astupat urechile. Nimic nu e concret, totul e delir. Orele trec halucinante și imaginile dispersate

        Nu știi niciodată unde te va mai trânti viața. Ne facem planuri amănunțite, dorim a controla secundă după secundă, după care ne trezim în cea mai rece și dură realitate, cu visele și ambițiile la pământ.

         În noaptea aceasta ce-mi îngheța nu numai sufletul, dar și trupul, conștientizez cum două zile m-au transformat în total altcineva. Nu numai fizic arătam diferit, dar și în interiorul meu mă simțeam o pană în vânt.

         Mi-a cerut să sorb din întunericul lui, iar eu am acceptat. Asta pentru că și eu am bezna sufletului meu și el nu era singurul pierdut. Într-o mare măsură a avut dreptate: suntem la fel. În alta... A greșit lamentabil, pentru că suntem diferiți ca ziua de noapte, moravuri ușoare față de principii puternice.

         Sau, posibil, am fost.

        M-am lăsat manipulată, influențată, jucată pe degete. Totuși, pe măsură ce acum îmi frec mâinile complet albe unele de altele, îmi spun că și așa nimic nu mai are sens.

          Sunt simbolul unui slăbiciuni oarbe. Mintea mea repetă într-un procedeu continuu cuvinte raționale, dar mai le pot crede?

         Am crezut că pot să domin până și cine sunt eu, din mine să fac altcineva. Nu doar evenimente să schimb, ci și pe mine. Nu pot, sunt un eșec. Mi-am dat seama că sunt doar o cârpă ce se înmoaie la o prima picătură. Credeam că sunt o piatră puternică, dar sunt de fapt un burete. Fiecare centimetru din mine e murdar și putred. Totul în mine scârțâie și e șubred. O piesă de mobilier stricată care stă să cadă în orice moment, ori peste oricine. Un pian, dar fără claviatură... La ce bun?

         Urăsc, urăsc, urăsc. Și tare mă tem că îmi voi contamina limba și mintea cu acest cuvânt până la ultima mea suflare, căci nu voi știi ce e iubirea, și a înțelege conceptul cu atât mai puțin. Urăsc inima mea, pe mine, pe lumea aceasta parcă fără țel, pe toți și pe toate. Totul.

         Încep să plâng. Nu mai rezist. Am ținut prea mult acele lacrimi să zacă înăuntrul meu. Le-am oprit și ocolit, acum nu mai am un interes din a o face. Tremur încetișor și, în baia aceea de motel ieftin – totul ieftin –, îngenunchez pe covorul acela sigur nu mai murdar decât mine.

        Cum am ajuns aici? Nu pot să mai o spun, căci simt că mă înghite pământul de rușine și un dispreț ce face o gaură în scoarța terestră o să mă aspire.

          Cine sunt? Habar nu am. Aveam ambiții pentru viitor, iar acum simt cum nimic nu mai contează și că tot ce am organizat, după fiecare orar strict pe care l-am urmat, acum mă trezesc vlăguită de viață. Eram sigură pe ceea ce-mi doresc și neclintită în alegeri, căci conștiința mea a părut a avea putere. Bine zis, a ,,părut”, deoarece categoric aveam numai o impresie fără temei.

         O bătaie puternică în ușă mă trezește din simțurile acestea morbide și îmi pun mâna la gură forțat pentru a mă opri.

        — Ieși odată! se aude vocea groasă a bărbatului care îmi face toată pielea să mi se zbârcească.

        Mă ridic de jos și îmi dau repede un jet de apă rece peste față. Pentru cât a durat e revigorant, dar nicidecum suficient. Dau să-mi șterg fața cu prosopul din fața mea, după care mă opresc. Subțirel și uzat, făcut dintr-un material vechi parcă de pe vremea strămoșilor, având o textură și un miros de ți se întorcea stomacul pe dos, impregnația de piele moartă și transpirație, oglindind această ,,curățenie”, îmi întoarse tot stomacul pe dos și dintr-o dată m-am aplecat înspre capacul de la toaletă. Greața și scârba mi-au traversat gâtlejul, iar în timp ce picioarele îmi tremurau, am început să vărs aproape tot ceea ce am mâncat.