Elio, Cinthya, ori Tommy: lumina, vulnerabilitatea ori macabrul. Elio se înfurie repede, Cinthya e dominată de sensibilitate sub o mască a puterii, iar Tommy nu face altceva decât să învârtă cuțite în rană (la propriu, sau la figurat?) în timp ce pe...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
De câte ori aș fi vrut să-mi închid ochii, în loc să-i las deschiși. De câte ori am vrut să fug dintr-un loc, în loc să mai rămân. De câte ori nici n-aș fi vrut să scot un sunet, darămite să mai vorbesc.
În acest moment în care perechi de ochi mă inspectau curioase, simțeam teama care-mi pulsa în piept transfigurată în broboane de transpirație pe tot corpul. Aș închide ochii, după care aș fugi.
Aș tăcea și nu aș spune nimănui cum a decurs de fapt audiția de la Juilliard.
Exact aici mă aflam acum și mai bine m-aș fi evaporat decât să mai suport încă o secundă acele trei perechi de ochi care mă suspectau din cap până în picioare, criticându-mă din priviri, dar zâmbindu-mi de pe buze.
O femeie roșcată și destul de bine făcută cam până în cincizeci de ani, cu tenul alb ca laptele și chipul pătat de pistrui răzleți stătea cu o curiozitate întipărită pe chip și nu mă slăbea din priviri. Lângă ea se afla un domn puțin mai în vârstă, serios, rigid și parcă chiar plictisit. Pe al treilea scaun, o femeie creață cu părul blond, îmbrăcată în stil puțin mai lejer, stătea relaxată și îmi schița un zâmbet timid.
Toți cei care au auzit de școala de muzică Juilliard cunosc și standardele ridicate ale acesteia. Mulți instrumentiști și artiști din toate statele și chiar și din afara lor își doresc a urma această școală. Majoritatea dintre ei ajung a fi respinși. Șansele sunt minime, în descreștere în loc a fi în creștere. Nu numai că taxele acestui loc sunt exorbitante, însă și rigurozitatea acestui loc era pe măsură.
Expir și inspir. Strâng din dinți.
— Te așteptăm, sună vocea femeii roșcate.
Eram în fața pianului și parcă nu mai recunoșteam instrumentul. Sala aceasta mare în care mă aflam mă înfiora. Cum să am emoții? Era posibil? Am cântat în multe locuri la pian, multor oameni necunoscuți și niciodată nu mi-a fost teamă de a împărtăși cu alții ceea ce eu numeam iubire, pasiune și liniște pentru o clipă îmbrăcată în pace. Niciodată nu am vrut a evada din cauza faptului că aproape aș fi simțit că teama mă sufocă, din contră.
— Când ești pregătită poți să începi, vorbi domol de data asta domnul din mijloc.
Îmi dau tremurat o șuviță de păr peste ureche. Îmi apropii mâinile de clape și aproape că mă ard. Era unul dintre acele momente neplăcute când simți că lumea se învârte deodată cu tine.
— Hei, ce faci? Ai să începi odată?
Doamna aceea roșcată îmi creștea nivelul palpitațiilor. Se vedea că nu mai avea răbdare. Ce e drept, nici eu nu mai aveam multă.
